ACI 16 – Principalele idei ale Budismului, partea 1 – Lecția 2a

Principalele idei ale budismului, partea I

O trecere în revistă a marilor cărți clasice ale budismului, partea I

Inspirate după învățăturile lui Geshe Michael,
traducere a conferințelor Lamei Dvora Tzvieli

 Lecția 2 – prima parte

 

Vom începe cu o scurtă meditație.

Așezați-vă confortabil și concentrați-vă asupra respirației.

În prima lecție, în meditație, ați fost rugați să vă gândiți la motivul pentru care ați venit aici. În prima lecție ați primit câteva informații, iar acum, după ce v-ați concentrat puțin asupra respirației și v-ați relaxat puțin, gândiți-vă din nou la aceeași întrebare în lumina informațiilor pe care le-ați primit și vedeți dacă răspunsul la această întrebare s-a schimbat sau s-a schimbat parțial sau nu s-a schimbat.

Puteți deschide ochii.

 

O scurtă recapitulare

Vom continua acum cu recapitularea cursului ACI 1.

În prima lecție am trecut în revistă peste cele trei căi principale:

1.   Prima cale a fost Renunțarea

Această cale este de a recunoaște faptul că viața noastră este în esență suferință. Dacă privim puțin sub stratul subțire al lucrurilor pe care le avem – dedesubt este toată suferința. Pentru că toate aceste lucruri – chiar dacă le avem pentru o clipă – suntem nevoiți să le pierdem. Nu știm cum să le păstrăm, nu știm cum să le reînnoim. Inclusiv corpul nostru, inclusiv sănătatea noastră, toate lucrurile minunate pe care le avem. Ele provin din karmă, iar karma se consumă și, prin urmare, în esență, această viață este suferință.

Prima cale pe care am numit-o Renunțare este atunci când omul realizează profund că aceasta este esența acestei vieți și își dezvoltă dezgustul pentru o astfel de formă de existență și începe să se întrebe de ce este așa?

În budism se spune că acest mod de existență este o greșeală. Ea se datorează greșelii noastre, pentru că nu am ajuns la anumite conștientizări în mintea noastră, iar acest lucru ne-a aruncat într-o formă de existență suferindă.

Cu toții ne aflăm în această formă de existență și am putea crede că nu mai există nimic altceva. Dar dacă suntem închiși într-un anumit univers, asta nu înseamnă că nu există și alte forme de existență, nu înseamnă că nu  mai există alte universuri.

Ceea ce ne învață Buddha este  că nu trebuie să fim în acest loc, ci există un alt loc și o cale de a ajunge acolo. Dacă înțelegem că ne aflăm într-un loc de suferință și căutăm o cale de ieșire, atunci există o cale de ieșire. Dacă nu înțelegem că ne aflăm într-un loc de suferință, nu vom fi motivați să căutăm o cale de ieșire, iar atunci nu vom putea ieși.

Și am mai spus că această cale va ajunge la desăvârșire atunci când ne vom gândi zi și noapte de a ieși din suferință.

2.   A doua cale este Bodhicitta.

Este recunoașterea faptului că și toți ceilalți suferă la fel ca noi. Am spus că orașele sunt pline de schelete în mișcare. Cum putem să-i scoatem și pe ei din suferință? Aceasta este dezvoltarea compasiunii.

Dezgustul față de suferința mea, atunci când îl îndrept spre ceilalți, ia forma compasiunii, a cum îi pot ajuta și pe ei să iasă din suferința lor. Și acest lucru începe cu suferința de zi cu zi și continuă cu suferința care pătrunde până la nivelul mai profund al existenței. Ea este pătrunsă în noi toți, prin faptul că suntem forțați să murim. Moartea o purtăm cu noi. Deci aceasta este a doua cale.

3.   A treia a fost calea concepției corecte.

Aceasta este înțelegerea vacuității și înțelegerea profundă a cauzalității. Aceasta este calea de a începe să ieșim de aici. În prima lecție am vorbit mai mult despre Renunțare, iar acum vom intra mai mult în ultimele două căi.

 

Bodhicitta

În tibetană, se spune:

Jangchub kyi sem

Sau

Semkye

Jangchub – iluminare,
Sem – minte.

Jangchub kyi sem înseamnă aspirația de a atinge iluminarea sau dorința de iluminare de dragul tuturor ființelor.

Bodhicitta nu înseamnă „mintea lui Buddha” în sensul unei minți care a atins deja starea de Buddha, sau o minte care este deja iluminată într-un fel și care trebuie doar văzută ca fiind iluminată.

Bodhicitta, conform definiției scurte a Lordului Maitreya, este dorința de iluminare de dragul tuturor ființelor.

Există și o definiție mai lungă și mai complicată, care a fost dată în cursul 2.

După cum știm în situația noastră actuală, capacitatea noastră de a-i ajuta pe ceilalți este foarte limitată. Putem oferi oamenilor sprijin material, mâncare, bani, un loc de dormit, sau putem să-i ajutăm pe oameni să se recupereze după boli, dar în mod limitat.

—   Capacitatea noastră de a-i ajuta este limitată,
—   Numărul de oameni pe care îi putem ajuta este limitat,
—   Și cel mai important lucru este că acest ajutor este temporar. Faptul că i-ai dat cuiva mâncare astăzi, nu înseamnă că va avea mâncare și mâine, sau dacă am ajutat astăzi pe cineva să se recupereze după o boală, s-ar putea ca mâine să aibă o problemă și mai mare decât aceasta. Deci, capacitatea noastră este foarte limitată.

Dar Buddha poate ajuta.

—   Capacitatea lui Buddha este de a emana nenumărate corpuri care să ajute fiecare ființă în parte. S-ar putea ca toți cei din jurul nostru să aibă rolul de a ne aduce la iluminare.
—   Buddha este omniscient. El cunoaște trecutul nostru, tendințele, karma noastră. El știe să le folosească pentru a ne aduce la iluminare. El va face lucrul care ne va ajuta, va spune cuvintele care ne vor ajuta.

Uneori, cineva poate vorbi tot timpul și ceilalți nu integrează nimic. Dar Buddha are virtutea atât de a vorbi cu o voce frumoasă, cât și de a spune cuvintele potrivite, astfel încât toți cei din public să beneficieze de asta. Toată lumea din public progresează. Nu există nimeni care să nu aibă de câștigat din contactul cu Buddha.

—   Buddha are o figură atât de atractivă încât toți oamenii care îl văd sunt atrași de el.

Buddha are tot felul de mijloace prin care ne poate trage în sus.

Deci, ce ar trebui să facem? Ar trebui să ne folosim de resursele, timpul, energia pentru a ajuta pe cineva care are o anumită problemă sau ar trebui să ajungem la iluminare, astfel încât să putem ajuta toate ființele?

Răspunsul este că ceea ce ajută cu adevărat, este să progresăm pe calea spre iluminare, care este o stare ireversibilă. Din momentul în care am perceput vacuitatea, nu mai există cale de întoarcere și vom ajunge la iluminare după un număr mic de vieți viitoare sau chiar în această viață.

Trebuie înțeles faptul că pentru a ajunge la iluminare, trebuie să-i ajutăm pe ceilalți. Asta nu înseamnă că ne concentrăm doar pe noi înșine și să abandonăm toate celelalte ființe. Nu facem asta. Trebuie să-i ajutăm pe ceilalți, doar că scopul nostru principal este să atingem iluminarea. Pe asta ne focusăm.

 

Bodhisattva

Bodhisattva sau războinicul spiritual este cel care a realizat bodhicitta.

—   Nu orice persoană bună este un Bodhisattva

Orice om bun este Bodhisattva? Nu neapărat. Există mulți oameni care din firea lor sunt buni, dar nu au aspirația spre iluminare, deci nu sunt Bodhisattva prin definiție.

—   Nu trebuie să ne supărăm pe un Bodhisattva

Unul dintre cele mai rele lucruri pe care le putem face este să ne supărăm pe un Bodhisattva. Acest lucru este un mare pare păcat, ne șterge karma bună și ne aruncă în infern pentru mult timp. Adevărul este că nu știm cine este un Bodhisattva și cine nu. De aceea trebuie să fim foarte atenți și să tratăm pe toată lumea ca și cum ar fi un Bodhisattva.

—   Bodhisattva nu își amână iluminarea

În cărți apare uneori ideea greșită că unii Bodhisattva sunt aproape de a atinge iluminarea, dar ei o amână, pentru că vor să rămână și să sprijine toate ființele.

Cine spune asta pur și simplu nu înțelege despre ce este vorba, deoarece capacitatea noastră, chiar dacă suntem foarte avansați pe cale, este cu mult mai mică decât cea a lui Buddha. Deci, dacă cu adevărat avem compasiune pentru toate ființele, atunci cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru ele este să ajungem la iluminare, și nu să ne oprim pe cale.

De exemplu, există tradiții care îl consideră pe Manjushri un Bodhisattva, iar altele care spun că el a atins deja iluminarea cu mult timp în urmă și că unul dintre rolurile sale este de a-i învăța pe toți cei care sunt aproape de a deveni Buddha. Cu toate că Manjushri a vrut să rămână în lume și să ajute ființele, datorită nenumăratelor fapte bune pe care le-a făcut, a ajuns la iluminare, n-a mai avut de ales.

Șapte pași pentru dezvoltarea bodhichittei

Cei șapte pași ai metodei cauză-efect pentru dezvoltarea bodhichittei sunt următorii:

0.   Etapa preliminară

Prima etapă este dezvoltarea unei atitudini egale față de toate ființele.

Prima etapă este de a fi un prieten pentru toată lumea, în sensul că toată lumea dorește să fie în compania noastră. Această etapă se numește comportament egal față de toate ființele.

Ea este o etapă preliminară și de aceea nu este inclusă în lista celor șapte pași.

1.   A recunoaște că toate celelalte ființe au fost mama noastră

Marshe

Ma – mama,
She – a ști, a recunoaște, a fi conștient.

Marshe înseamnă că sunt conștient de faptul că toate ființele sunt mama mea.

Dacă în această viață am o mamă și ea moare, încetează să mai fie mama mea? Nu. Pentru mine ea va rămâne mama mea.

Dacă acceptăm faptul ca am avut o infinitate de vieți, înseamnă ca în fiecare viață am avut o mamă, deci toate ființele au fost mama noastră.

Fiecare ființă din lume a fost mama  noastră de nenumărate ori. Mintea  noastră nu a avut început și nu are sfârșit. Deci, am fost fiecare tip de ființă de nenumărate ori, fără început.

Oamenilor din Occident le este greu să recunoască acest lucru. Ei spun: „Poate că a fost mama mea, poate că nu, de ce să-i datorez ceva?” Deci, este nevoie de gândire, oare este posibil ca ființele să fi fost mama mea într-o viață anterioară?

2.   A ne reaminti de bunătatea lor

Drindren

Drin  – bunătate,
Dren – a aminti, a reaminti.

Drinden înseamnă a ne reaminti de bunătatea mamei noastre.

A ne reaminti de bunătatea mamei noastre nu se referă la faptul că o iubim sau nu, ci la faptul că ne-a purtat în pântece timp de nouă luni și a suferit fără să aibă de ales pentru noi. Mama ne-a îngrijit, ne-a hrănit, ne-a educat, ne-a asigurat nevoile necesare și așa mai departe.

Mama are grijă de copil ca și cum ea și copilul sunt un întreg. Fără mamă, pruncul moare. Nu există nicio îndoială în privința asta.

Sunt oamenii care spun: „Da, dar în adolescență, părinții mei mi-au făcut numai necazuri.” Chiar dacă au avut probleme cu părinții lor sau chiar dacă părinții i-au părăsit la o vârstă fragedă sau orice altceva, părinții sunt cei care i-au adus pe lume. Și, în plus, părinții ne-au dat tot ceea ce avem nevoie pentru a atinge iluminarea în această viață.

Pentru a atinge iluminarea, trebuie să ne naștem ca ființă umană.

Deci, faptul că mama noastră ne-a oferit această oportunitate de a atinge iluminarea în această viață este ceva inestimabil.

În cursul 5, lecția 9, au fost prezentate cele cinci acțiuni imediate, iar printre ele este uciderea mamei. Acest act este o „acțiune imediată” pentru că mama ne-a făcut un serviciu atât de mare. De aceea, cel care și-a ucis mama se va renaște în infern, imediat după această viață.

3.   A răsplăti bunătatea mamelor noastre

Drinso

Drin – bunătate,
So     – a răsplăti.

Drinso înseamnă a răsplăti bunătatea lor.

Fiecare ființă a fost mama noastră. De aceea trebuie să căutăm cum să le răsplătim pentru ceea ce au făcut pentru noi. Să nu fim leneși, să nu ne lepădăm de responsabilitate și să căutăm cum să le ajutăm.

A dori să răsplătești pe cineva care ți-a făcut un bine este o virtute spirituală înaltă, și ne ajută să progresăm pe calea spirituală.

Recunoștința este un nivel spiritual înalt în budism; o emoție minunată. În scripturi, dacă nu te gândești să răsplătești bunătatea, ești considerat un monstru.

4.   Iubirea frumoasă

Yi-ong jampa

Yi-ong – frumos, drăguț,
Jampa – iubire.

Yi-ong jampa înseamnă iubire frumoasă.

Iubirea frumoasă este iubirea mamei pentru unicul său copil. Dacă o mamă are un singur copil, acel copil i s-ar părea cel mai frumos sau minunat copil, indiferent de circumstanțe. Dacă ne gândim în acest fel la toată lumea, aceasta este o stare înaltă (și foarte dificil de atins). „Jampa” înseamnă iubire – adică să dorim să le oferim tot ce putem.

Și această iubire ne duce la următoarea etapă, care se numește:

5.   Marea compasiune

Nyingje chenpo

Nying – inimă,
Je – rege,
Chenpo – mare.

Nyingje chenpo înseamnă marea compasiune.

Compasiunea este numită regele inimii. Pentru că este o emoție atât de frumoasă.

Deci, Nyingje chenpo înseamnă să dorim ca mamele să fie libere de suferință.

Și cum le eliberăm de suferință? Aducându-le la iluminare. Atâta timp cât se vor afla în lumea suferinței, chiar dacă ele nu suferă acum, vor suferi mai târziu. Dar odată ajunse la iluminare, s-a terminat. Ele nu se vor mai întoarce la suferință.

6.   Răspunderea personală

Hlaksam namdak

Hlaksam namdak înseamnă răspundere personală.

Când vedem cât de mult suferă ființele, ne vom gândi: „voi face tot ce-mi stă în putință pentru a le alina suferința și de a le oferi ceea ce au nevoie, și nu-mi pasă dacă nimeni nu mă ajută”. Aceasta este o decizie personală importantă, de a nu mai aștepta și a nu mai pierde timpul.

Și chiar dacă îmi ridică obstacole în cale, mă împiedică, sau nu vor – nu contează, voi găsi o modalitate de a le aduce la iluminare. Indiferent de dificultăți, le voi duce la iluminare. Acesta este Hlaksam namdak. Dar le pot aduce la iluminare? Încă nu pot, pentru că eu însumi nu sunt încă iluminat.

Deci, ca eu să fiu capabil să le aduc la iluminare, înseamnă că eu trebuie să ajung mai întâi la iluminare.

7.   Bodhicitta

Deci, primele șase etape sunt cauza, iar a șaptea etapă – aspirația spre iluminare, este rezultatul lor.

Semkye

Semkye – bodhicitta.

Asta este ceea ce dorim să realizăm iar pentru asta va trebui să parcurgem toate etapele anterioare.

 

Linia de transmisie a metodei celor șapte pași

Această metodă în șapte pași a cauzei și efectului ne-a fost transmisă printr-o linie străveche. Ea fost transmisă de Serlingpa, care a fost învățătorul Lordului Atisha, o tradiție veche de cel puțin o mie de ani. Lordul Atisha a fost un mare învățat budist, stareț și foarte respectat. Tibetanii l-au invitat când era în vârstă să aducă budismul în Tibet.

Când era mai tânăr, după ce studiase deja mult și acumulase multe cunoștințe în filosofia budismului și în înțelegerea vacuității, a simțit că ceea ce știa despre bodhicitta era incomplet, că încă îi lipsea ceva. Vă puteți da seama că această personalitate care avea mulți ani de practică, încă simțea că bodhicitta era incompletă și că avea nevoie de un învățător care să-l învețe să realizeze bodhicitta. El a început să întrebe unde există un astfel de învățător și a aflat că exista un maestru care trăia în ceea ce este astăzi Indonezia.

Și în acele vremuri, a merge din India în Indonezia era o călătorie lungă într-o navă șubredă, era foarte periculos. Așa că și-a riscat viața și a pornit în această călătorie și, când a ajuns acolo, se spune, că l-a găsit pe acest Maestru iar apoi, l-a observat pe Maestru timp de doisprezece ani. Lordul Atisha a ajuns la concluzia: „Da, acest învățător este un bun învățător al bodhicittei”. Și abia atunci a devenit discipolul său.

Acesta este un exemplu pentru noi despre cât de important este să examinăm calitățile învățătorului.

 

Este important să-l examinăm cu atenție pe învățător

Un învățător spiritual nu este o chestiune trivială. Dacă părinții noștri ne-au făcut o mare binefacere dându-ne acest corp, care are toate elementele necesare pentru a ajunge la iluminare – binefacerea pe care o face învățătorul spiritual pentru noi este cu mult mai mare.

Pentru că în momentul în care întâlnim un învățător spiritual și îl lăsăm să ne îndrume, acesta ne dă direcția nu numai în această viață, ci și pentru toate viețile viitoare.

De aceea, trebuie să-i examinăm cu mare atenție pe acești învățători.

 

…și apoi – să ne dedicăm lor

Și odată ce am verificat și am decis că profesorul este adecvat pentru noi – atunci este important să ne dedicăm lui.

Dar dacă îl verificăm tot timpul – nu vom putea merge mai departe. Trebuie să vină un moment când verificarea se termină și va trebui să-l lăsăm să ne conducă, și apoi ne dedicăm lui.

Etapa de verificare a profesorului este o etapă vitală și necesară. Dar ea trebuie să se termine într-un final. Trebuie să ajungem în punctul în care îl lăsăm să ne conducă. Pentru asta avem nevoie de smerenie. Pentru asta trebuie să ne dedicăm lui. De ce? Pentru că iluminarea este un loc diferit de cel în care ne aflăm acum.

Iar dacă îl lăsăm pe profesor să ne îndrume, este clar că ne va determina să  ajungem în locuri incomode pentru noi. Deci, dacă nu ne devotăm, în momentul în care ne vom simți inconfortabil sau nu ne place sau nu-mi place ce spune el, atunci ne spunem: „Voi căuta un alt profesor”. Putem face asta, dar asta va dăuna progresului nostru.

Va veni etapa în care îl lăsăm pe profesor să ne ducă chiar și într-un loc dificil. Pentru că acolo este progresul. El vede locul pe care noi nu-l putem vedea, ce trebuie să facem pentru a urca pe cale.

 

De ce numele „cauză și efect”

După cum am spus, Serlingpa l-a învățat pe Lordul Atisha această metodă a celor șapte pași numită „cei șapte pași ai metodei cauză-efect”.

Fiecare pas este o cauză pentru următorul pas, care este rezultatul.

—   Primul pas este decisiv și transformator

Primul pas, Marshe este conștientizarea faptului că fiecare ființă este mama noastră. Acest pas este foarte important. Pentru că atunci când cineva ne insultă sau ne atacă, vom căuta să-l îndepărtăm de noi sau să-l rănim.

Iar acest pas spune „este mama ta”.

De multe ori oamenii spun: „Cum pot să nu reacționez când cineva mă lovește? Și dacă viața mea este amenințată? Ce fac atunci?”

Karma continuă să funcționeze și în aceste situații.

Și dacă sunt întrebați: „Să zicem că mama ta înnebunește și te atacă. Ce vei face atunci?”

Dintr-o dată nu mai au nicio problemă. Este complet clar ce trebuie făcut. Vor merge și își vor opri mama, dar nu vor începe să o urască. Același lucru se întâmplă cu oricine vine să ne atace, pentru că fiecare persoană este mama noastră.

Nu că a fost mama noastră, ci este mama noastră.

Dacă nu ne-am dezvoltat profund această conștientizare, îi vom ataca și îi vom răni înapoi pe cei care ne rănesc, fapt care ne va determina să fim din nou în situația în care suntem atacați.

Așa este creată samsara. Reacționăm prin violență, semințele rodesc și iar violența se întoarce asupra noastră. Deci, această conștientizare că fiecare este mama noastră, este primul pas pentru a ne feri de multe necazuri, de modul în care reacționăm, în special față de cei care ne atacă.

—   Primii trei pași sunt cauza pentru al patrulea pas

Primii trei pași: a recunoaște că fiecare ființă este mama noastră, a ne aminti de bunătatea lor și de a le răsplăti pentru ceea ce au făcut pentru noi, este cauza pentru cel de-al patrulea pas și anume dezvoltarea iubirii frumoase. Toți acești pași împreună, ne duc la recunoștința profundă: „Toate aceste ființe au fost bune cu mine, și-au dedicat viața mie”.

O mamă care naște un copil, va fi sclava lui timp de douăzeci de ani.

Deci, rezultatul natural va fi dezvoltarea acestei iubiri frumoase și a dorinței de a le oferi tot ceea ce este mai bun.

—   A șasea etapă a responsabilității personale este unică căii Mahayana

Etapa Hlaksam namdak, care este înainte de dezvoltarea adevăratei bodhicitta, este o etapă critică și importantă în tradiția Mahayana.

În alte tradiții budiste – și, de asemenea, non-budiste, precum și în multe religii, în creștinism, în iudaism – se vorbește despre iubirea față de oameni, „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. De asemenea, în budism, în alte curente, există  învățătura Brahma Viharas, o învățătură despre iubire și compasiune. Sunt multe meditații și rugăciuni frumoase în care trimitem iubire oamenilor și le dorim să nu mai sufere și așa mai departe.

Dar această etapă a Hlaksam namdak este o etapă critică și decisivă. Este etapa în care spunem:

„Nu doresc numai să le fie bine și să nu mai sufere – ci îmi asum responsabilitatea personală ca ființele să nu mai sufere.” „Ca ele să se elibereze de orice suferință și de cauzele ei.”

Și aceasta este diferența uriașă pe calea spirituală.

În momentul în care ajungem în acest loc, calea va lua o direcție complet diferită, deoarece nu mai așteptăm să fie bine, ci căutăm ce putem face ca să le fie bine.

—   …și ea produce aspirația spre iluminare

Această etapă ne duce la bodhicitta. „Eu trebuie să ajung la iluminare, pentru că modul obișnuit de ai ajuta pe oameni este nimic în comparație cu amploarea suferinței ființelor din lume; în lumea pe care o cunosc și cu siguranță în lumile pe care nu le cunosc.”

Atunci când ajungem la iluminare, capacitatea noastră de a-i ajuta pe ceilalți ajunge la apogeu.

Vom apărea în fața fiecărei ființe, le citim gândurile, le vedem viitorul și trecutul. Vom ști cum să ajutăm fiecare ființă în parte. Acesta este Buddha.

Pentru a ajunge la iluminare avem nevoie de această aspirație spre iluminare. Toată viața noastră este dedicată acestui scop.

 

Bodhicitta – iubirea supremă

Am putea spune că bodhicitta este culmea iubirii pentru cei care nu sunt încă Buddha. Iubirea lui Buddha este cu mult mai mare decât bodhicitta.

Bodhicitta, pentru cei care nu sunt încă Buddha – este realizarea spirituală extraordinară și rară a acestei dorințe de iluminare de dragul celorlalți; ca nimeni să numai sufere și să aibă parte de toată fericirea.

Dacă, pe de o parte, spunem că evoluția înaltă a iubirii și compasiunii este bodhicitta, pe de alta atunci când ajungem la iluminare, iubirea și compasiunea nu mai par exact așa cum le definim. Ele par diferite. Pentru că atunci când ne gândim la compasiune, ne gândim: cineva este flămând – vreau să-l ajut. Cineva este bolnav – îl compătimesc. Așa gândim despre compasiune și iubire.

Bodhicitta vede că în starea mea normală sunt foarte limitat și uneori mă retrag din lume pentru a intra mai profund în interiorul meu, astfel încât să pot ieși și să-i ajut pe ceilalți și mai mult.

Voi ați putea spune: „Cum îi ajuți pe bătrâni și pe bolnavi când stai în retreat?” Bodhicitta uneori dictează această etapă, astfel încât să mă pot ridica cu adevărat la nivelul următor. A merge și a sta într-un retreat este de fapt o realizare a marii iubiri.

În cartea „Eliberarea în palma mâinii tale” scrisă de către Pabongka Rinpoche, este prezentată următoarea poveste:

„Se spune că odată, a fost mare foamete, iar un bărbat și familia lui erau pe punctul de a muri de foame. Într-o zi, tatăl a găsit o bucată de carne. „Dacă aș împărți această bucată de carne”, s-a gândit el, „și toată familia mea ar mânca-o, n-ar ajunge pentru toți. Ei vor fi în continuare flămânzi, și știu că ar fi doar o măsură temporară. O să mănânc totul singur. Apoi voi avea puterea să merg să caut mai multă mâncare și să le asigur hrana tuturor”. Așa că tatăl a mâncat toată carnea, a plecat în căutare de mâncare și i-a salvat pe toți.

Acesta este actul suprem de compasiune din partea tatălui. El nu a mâncat carnea ca să nu o mănânce ceilalți, ci pentru a-i putea ajuta la un nivel mai înalt.

În continuare, Pabongka Rinpoche spune:

„Astfel, când practici tantrele secrete sau când repeți doar o mala de om many padme hung – sau când, de exemplu, participi la o practică de dezbatere sau la o ceremonie de oferire de ofrande ca un călugăr obișnuit – fă-o în concordanță cu această minte.

Când simți dorința conștientă de a atinge starea de Buddha pentru binele ființelor simțitoare, ai dezvoltat bodhichitta trestiei de zahăr. Dar când simți o dorință involuntară de a ajunge la iluminarea deplină pentru binele oricărei ființe simțitoare pe care o vezi, ai dezvoltat adevărata bodhichitta în fluxul tău mental.

Astfel, ai pășit pe calea Mahayana a acumulării și ai început cei trei mari eoni de acumulare [a celor două colecții]. Vei dobândi calități infinite și vei primi numele de „copil al celor învingători” și „bodhisattva”. Când practici după ce ai atins această înțelegere, vei ajunge cu siguranță la iluminare rapid dacă adaugi și calea mantrelor [adică tantrică]”.