Sutra Inimii – Lecția 2b

Retreat: meditația Sutra inimii

Inspirate de învățăturile lui Geshe Michael și a altor profesori
Traducere a conferințelor Lamei Dvora Tzvieli

Lecția 2,b

 

 Vom vorbi acum despre Calea pregătirii. Am spus că ea este o piatră de hotar, o cale, dar de fapt ea este un proces lung. Practic, este un proces care se termină cu perceperea vacuității. Iată câteva etape intermediare ale Căii pregătirii:

Pe Calea pregătirii există o etapă numită:

Chö Chok

Chö înseamnă dharma sau lucru și Chok – înseamnă înalt, suprem.
Chö Chok – lucrul cel mai înalt sau cel mai înalt lucru.

Chö Chok este o etapă pe Calea pregătirii care este înainte de perceperea vacuității, deci cum poate fi cel mai înalt lucru? El nu poate fi cel mai înalt, pentru că există niveluri spirituale deasupra lui, deci de ce este numit așa? Deoarece este cea mai înaltă etapă înainte de perceperea directă a vacuității. Chö Chok este cel mai înalt stadiu spiritual pe care îl poate atinge cineva care nu a perceput încă vacuitatea direct.

Această lucru se întâmplă numai după ce a fost realizat Shine – pacea meditativă. Este concentrarea meditativă pe singur punct, în care mintea este fixată pe obiectul său, și se poate sta așa ore întregi. Suntem în control deplin asupra corpului. Ne controlăm pe deplin mintea și există o mare plăcere în corp și o mare plăcere a minții. Shine este o stare meditativă foarte, foarte, foarte avansată. Ea trebuie obținută ca o condiție prealabilă pentru toate aceste căi, și cu siguranță pentru a putea percepe vacuitatea.

 

Întrebare: Ce este controlul timpului?

Răspuns: Noi nu vorbim de controlul timpului, ci de controlul corpului și al minții. În Shine, devenim capabili să ne controlăm corpul în timp. Îi spunem: „Acum stai patru ore în meditație” și el stă patru ore în meditație și nu se plânge. Nu numai că nu se plânge, există și plăcere. Există atât plăcere fizică, cât și mentală. Plăcerea meditativă poate apărea cu mult înainte de Shine. Dacă medităm zilnic, ea va veni. Și este bine să nu ne atașăm de ea și să continuăm meditațiile. Nu plăcerea este scopul nostru. Este doar un bonus mic pe cale.

 

În Chö Chok  se întâmplă ceva special. Cel care se află în acest moment în meditație, încă nu percepe vacuitatea, dar începe să înțeleagă ceea ce numim „existență condiționată” sau „existență dependentă” sau „originea dependentă”.

În limba tibetană se spune Ten drel.

Deci, acum vom intra puțin în explicații ale vacuității.

Există multe școli budiste și fiecare dintre ele explică „existența condiționată” ușor diferit. Vom merge la cea mai înaltă explicație, cea a școlii „Prasangika Madhyamika” (ea este a șasea școală a Căii de mijloc superioare. Ea este singura școală care este complet corectă, potrivit căreia – tot ceea ce există în lumea noastră, provine din karma noastră care este determinată de semințele pe care le-am semănat în trecut prin gând, vorbă și faptă față de ceilalți).

Madhyamika – este calea de mijloc, iar Prasangika înseamnă consecință. Deci Prasangika Madhyamika înseamnă „Școala consecințelor pe calea de mijloc”. Ea este numită astfel datorită modului didactic în care a dezvoltat discuția, a modului de înțelegere a existenței dependente și a vacuității.

Totul a început de la Buddha, dar Arya Nagarjuna este cel care ne-a adus scrierile despre vacuitate.

Am spus că Arya Nagarjuna, a trăit aproximativ în anii 200 e.n. și se crede că ar fi trăit 800 de ani. După el a venit maestrul Chandrakirti care a trăit între anii 600-650 e.n. Ei sunt numiți tată și fiu, deși nu există nicio legătură de rudenie între ei, în ceea ce privește explicația lor despre școala „Prasangika Madhyamika”.

Arya Nagarjuna ne-a adus scrierile Prajna Parmita de la naga. El a predat vacuitatea și a scris foarte multe texte. Unul dintre textele sale importante se numește Mula Prajna  – „Rădăcina înțelepciunii“.

Textul este greu de citit fără comentariu. Aproape niciodată nu este predat direct, pentru că este foarte obscur și este greu de tradus, greu de înțeles.

Maestrul Chandrakirti a explicat acest text și a scris, „Madhyamika Avatara”. Când citim textul maestrului Chandrakirti și îl comparăm cu textul original al lui Arya Nagarjuna, pare că ele se îmbină cu adevărat unul cu celălalt. Simțim că ne vorbește aceeași minte, ceea ce este incredibil.

În cursul 5 este dat exemplul paharului cu apă a maestrului Chandrakirti. El ne descrie o scenă imaginară în care stau laolaltă trei făpturi din trei lumi diferite în jurul mesei. Una este o ființă umană, a doua un spirit flămând – Preta, iar cea de a treia este un zeu. Pe masă se află un pahar plin cu lichid și cele trei făpturi se uită la acel pahar. Ființa umană, datorită karmei lui vede un pahar cu apă. Preta sunt acele spirite flămânde care sunt în permanență înfometate și însetate. Ele caută înnebunite hrană și apă și nu le găsesc sau dacă le găsesc deja, ele sunt respingătoare. Ca rezultat al karmei pe care au acumulat-o prin zgârcenie, risipă și lăcomie, când deja văd apa, ea le apare ca sânge și puroi. Așa sunt descrise. Spiritele nu au karma de a vedea apa care să le potolească setea.

Zeul care are karma de a vedea toată lumea lui ca fiind plină de încântare, vede paharul plin cu nectar, cu ambrozie.

Această poveste a maestrului Chandrakirti, vine să ilustreze ideea școlii „Prasangika Madhyamika” care spune că tot ceea ce apare în lumea noastră este de fapt rodul proiecției noastre, care este determinat de karma pe care am acumulat-o în urma a ceea ce am făcut altora în trecut. Deci, dacă am fost buni cu alții în trecut și avem karma de a fi în corp uman acum, vedem paharul cu apă. Dacă avem o karmă și mai bună, atunci vom vedea paharul plin de nectar, ceva care ne desfată. Iar dacă karma este rea, și suntem un spirit flămând vom vedea totul respingător. Vom suferi și vom fi în permanență nesatisfăcuți.

Apropo, dacă ne plângem, criticăm, suntem nemulțumiți tot timpul, începem să acumulăm karma spiritelor flămânde. Începem să creăm o lume respingătoare, dezgustătoare și neatrăgătoare. Așa că va trebui să ne gândim de două ori atunci când criticăm și ne plângem.

Deci, ideea este că modul în care vedem pe colecția de date brute un pahar, vine în totalitate de la noi și, de fapt, „Prasangika Madhyamika” va spune că și paharul în sine, vine de la noi. Faptul că vedem chiar și masa și paharul de lichid, tot de la noi vine. Ea mai spune că dacă vom descompune datele brute, și vom face asta imediat în meditație – nu vom găsi nimic.

Pe scurt, această școală spune că nu există vreo realitate obiectivă care să existe de la sine. Alte școli ale budismului, cum ar fi școala „Svatantrika Madhiamika” calea de mijloc inferioară (a cincea școală), spune că realitatea este determinată după principiul jumi-juma. Adică lucrurile apar în lumea mea, în afara mea și eu le interpretez.

Ni se spune că dacă nu vom ajunge la înțelegerea că totul, fără excepție, este o doar proiecție și că nu există nimic care să aibă o existență proprie de sine, nu ne vom putea elibera de samsara.

Dacă ar exista chiar și o fărâmă de existență de sine în pix, sau un procent infim de existență de sine, care vine de la el însuși și nu de la noi, nu ne vom putea elibera.

Bodhisattva Chenrezik care stă în meditația vacuității, vede că cele cinci agregate ale omului sunt complet goale de orice natură proprie. Și după ce vede acest lucru pe el însuși, va vedea apoi pe pix și pe pahar. Va vedea că nici un aspect al lui nu are existență proprie de sine; nici corpul și nici mintea lui. Totul este gol în sensul că nimic nu vine de la sine. Totul este o proiecție. Totul este o succesiune de imagini pe care le proiectăm din minte pe un ecran care este complet neutru și gol.

Vă amintiți versetul lui Nagarjuna?

Cel care nu înțelege vacuitatea,
Nu va ajunge niciodată la eliberare.

Indiferent de tradiția în care sunteți și oricât de buni sunteți în lume, atâta timp cât credeți în existența de sine a unui lucru, veți continua să vă învârtiți în samsara. Dacă aveți și cea mai mică credință că lucrurile vin de la sine, că sunt într-un fel sau altul, ele în sine, nu aveți nicio șansă de a ieși din samsara.

Există multe citate în comentariul nostru legate de acest lucru pe care vi le voi prezenta pe parcursul seminarului.

Să revenim la Chö Chok. Ce se întâmplă când ajungem la Chö Chok? Ceea ce susținem este că absolut totul este proiecția noastră.

Să spunem că priviți pe fereastră și vedeți un copac în grădină. De câte ori ați văzut un copac în grădină? De nenumărate ori.

Ce spune Prasangika Madhyamika despre copacul din grădină? Ea spune că singurul copac care există, este cel pe care îl proiectez, și nu există alt copac. Ea spune că nu este niciun copac acolo. Nu există copac care să existe de la sine. Școala nu spune că nu există copac. Ea spune că copacul pe care cred că îl văd nu există în felul în care cred că îl văd. Asta spune ea. Arborele pe care cred că îl văd nu există așa cum cred eu că există.

Care este gândirea noastră obișnuită?

Merg în Cișmigiu și văd copaci. Cum se face că am creat copacii în Cișmigiu? Trebuie să fi fost aici înainte. Trebuie să fi fost cineva care i-a plantat aici sau au crescut singuri. Ei au fost aici și am venit la ei.  Așa gândește mintea noastră.

Mintea noastră gândește: „Iată realitatea și eu tocmai am venit și o văd.”

În schița de mai sus apare copacul și ochiul meu. Cum văd copacul? Să zicem că este soare și el trimite raze de lumină spre copac. De la copac se întorc spre ochiul meu, după care se duc spre creier, iar eu interpretez razele și spun: „copac”.

Așa gândim noi.

Ce se întâmplă cu o persoană care stă în Chö Chok după ce a învățat mult despre vacuitate, după ce a făcut multă meditație și mintea lui este ascuțită?  Chö Chok este o experiența directă a existenței dependente. Din experiența directă, această persoană se uită la ceea ce a considerat întotdeauna un copac și își dă seama că nu a existat niciodată un copac acolo.

S-ar putea să fi fost frunze și ramuri și o tulpină. Au fost date brute pe care le-a observat, pentru că ce vede ochiul? Ochiul nu vede un copac. Ochiul vede forme și culori. El vede verde, maro. Mai multă căldură, mai puțină căldură. Mai multă lumină, mai puțină lumină. Asta vede ochiul. Asta e tot. Ceea ce îl face un copac sunt eu. Pentru ca acesta să fie un copac, trebuie să-i spun copac. Până când nu numesc acest obiect „copac”, este doar colecție de forme, culori și texturi. Fără a-l numi copac, nu există niciun copac acolo.

Simțurile mele percep mirosuri, forme, culori, sunete. Cu simțurile mele nu percep un copac. Nu am nici un simț care să perceapă un copac. Nu am un asemenea simț. Pentru ca acesta să fie un copac, trebuie să identific acest lucru ca fiind copac.

Identificarea acestui lucru ca fiind copac vine de la mine și acest proces se întâmplă extrem de rapid. Am fost învățată încă de la vârsta de un an, că este un copac și îl numesc atât de repede copac încât cred că există acolo un copac. Sunt sigură că acolo este un copac. Întra-atât încât sunt dispusă să depun mărturie în instanță că am văzut un copac, în timp ce ochiul meu nu a văzut niciodată un copac. Urechea mea nu a auzit niciodată un copac. Așa ceva nu există.

Deci, ce se întâmplă cu acea persoană care este în Chö Chok? Ea prin experiență directă, se surprinde cum ia imaginea mentală a unui copac, care se află în minte, și o proiectează în afară. Ochiul meu vede forme și culori, eu am o idee de copac în minte pe care proiectez afară.

În schiță am inversat săgețile. Copacul trebuie să vină de la mine, pentru că simțurile mele nu percep copac. Sper că este clar din punct de vedere teoretic.

Aceasta lucru este valabil și pentru pix, și pentru paharul cu lichid. Nu există un pahar cu apă sau un pahar de puroi sau un pahar de nectar, în sine. Fiecare făptură îl etichetează în funcție de ceea ce îi impune karma. Văd un copac pentru că am karma care plantează în mintea mea conceptul de copac și îl pot folosi când văd o anume colecție de date. Mă îndoiesc că o amibă sau o vietate unicelulară numește acest lucru copac. Pentru ea, copacul este ceva pe care urcă sau coboară. Nu are habar de copacul meu. Are o minte diferită. Ea vede cu totul altă lume, complet diferită de a mea.

Nu a existat niciodată un copac pentru că nu există copac! Ca în celebrul exemplu cu stiloul, care este parafraza exemplului maestrului Chandrakirti cu paharul cu lichide. Întrebăm: „Ce este acest obiect?” Și voi spuneți: „pix”, și apoi aducem câinele, și spunem: „Oare crede el că este un pix aici?” — Cine are dreptate, eu sau câinele?

Câinele nu va crede niciodată că obiectul este un pix, pentru că nu are ideea că poate scrie ceva. Pentru a avea un pix, trebuie să existe ideea de scris. Karma de a scrie nu este disponibilă pentru câine, așa că nu are habar să scrie. Pentru el nu există nici un pix.

Acum poate veți spune: „Ei bine, toată lumea știe că obiectul este pix, numai  câinele nu știe că este pix”.

Atunci, hai să adunăm toți câinii împreună. Dacă strângem un milion de câini într-o cameră și aducem și o persoană, atunci majoritatea va decide, nu este așa? Deci nu putem merge după cum decide majoritatea.

Majoritatea spune că toată lumea trebuie să moară. Oricine care s-a născut trebuie să moară. Asta înseamnă asta că, fiecare persoană născută trebuie să moară? Asta este doar pentru cei care sunt forțați să vadă lumea în acest fel. Teza noastră spune că nu este așa de la sine, ca și pixul.

Până acum am fost convinși că obiectul este un pix, până când am început să vorbim despre câine. Avem aici o bucată de plastic. Pentru ca acesta să fie pix, trebuie să am ideea de scris și să identific acest obiect ca instrument de scris. Fără asta nu există pix. Este doar o bucată de plastic.

Cineva poate spune că fiecare om și fiecare câine și fiecare copac, când îi vine vremea va muri moare. Întrebarea este:

De ce trebuie să apară o astfel de schimbare? Pentru mine, moartea este atunci când încetez într-un fel. Ca să încetez, trebuie să definesc, ce este acel „eu” care încetează acum. Am o idee despre „eu” care acum încetează.

De unde vine această idee de „eu”, și la asta ne uităm. Scopul întregii sutre este să destabilizeze această idee. Pentru că dacă vom elimina acest atașament față de „eu”, atunci cine va mai muri? Toate acestea nu sunt jocuri de cuvinte. Cu adevărat nu pot experimenta moartea.

Mă experimentez ca ființă umană, în timp ce nu există nicio ființă umană, în sine. Niciodată nu a existat. Nu a existat niciodată un copac. Nu numai că nu a existat vreodată, dar nici nu poate exista.

Ne folosim tot timpul de noțiuni.

Eu vă spun: „Oare există un elefant roz cu două capete care alergă prin cameră chiar acum?” Și voi răspundeți: „nu, nu este” Dar de unde știți voi că nu este?

Voi nu-l vedeți, pentru că atunci când spun „elefant roz cu două capete”, aveți o imagine mentală în minte. Vă creionați o imagine în minte. Știți „elefant”. Știți „roz”. Știți „două capete”. Desenați în minte un elefant roz cu două capete și vă uitați: este sau nu este? Pentru a putea spune asta, verificați imaginea din minte, verificați ce este în cameră și spuneți: „Nu, nu este”. Așa este ideea de pix. Așa este ideea de copac.

Am dat în mod intenționat exemplul elefantului roz, pentru că suntem cu toții de acord că nu există așa ceva. Nu există nicăieri un elefant roz cu două capete, nu doar în această cameră. Nu există așa ceva.

Spunem că acest „eu” de care suntem atât de atașați, cel care moare, nu a existat niciodată, și nu poate să existe, la fel ca elefantul roz. Așa cum camera este goală de un elefant roz cu două capete care alergă prin ea, tot așa și eu sunt goală de orice idee pe care o am despre mine, despre cine sunt eu. Orice idee pe care o am despre mine, este o proiecție. Dacă spun: „Sunt o ființă umană”, aceasta este o proiecție. Dacă spun: „Sunt femeie”, aceasta este o proiecție. Dacă spun că sunt mamă, este o proiecție. Dacă spun că sunt budistă, este o proiecție. Dacă spun că sunt proastă, inteligentă, talentată, româncă – toată identitatea pe care o am, este o proiecție.

Toate aceste lucruri sunt o proiecție. Ele nu sunt cine sunt eu. Avem un milion de povești despre cine suntem. Fiecare poveste este un concept. Fiecare astfel de poveste este o rodire karmică. Noi nu spunem că ele nu există. Ceea ce spunem este că ele nu au existență proprie de sine. Nu spun că nu sunt femeie, ci spun: „Nu sunt o femeie, în sine.” De unde știu? Dacă va veni o furnică aici, nu cred că îi va păsa de sexul meu sau că ar avea o astfel de idee despre mine.

 

Întrebare: De ce trebuie să ajungem la iluminare dacă nu există „eu”?

Răspunsul este: Pentru că suferim.

Acest „eu” care nu există în sine, nu a existat și nu va exista vreodată, suferă o suferință care nu există de la sine, dar cu toate acestea ea doare.

Ceea ce ne învață Chenrezik este că toate aceste povești sunt goale. Dar asta nu înseamnă că ele nu există. Nu spun că nu sunt femeie. Nu spun că nu există podea care să mă sprijine. Ceea ce spun este că ele nu au existență proprie de sine, că ele există pe cont propriu și asta este toată diferența. Cel stă în meditația sa în Chö Chok, vede prin experiență directă cum produce lumea din proiecțiile lui karmice. El se percepe cum proiectează copacul acolo unde nu a fost niciodată un copac.

El ia o colecție de date brute pe care le numește, și vede cum se formează.

Ne mișcăm prin lume și reacționăm foarte repede: „E frig”. „E cald.” „Mi-e foame”. „Mi-e sete”. „Mă deranjează”. „Este plăcut”. Punem foarte repede etichete pe lumea noastră, credem în ele și trăim în ele. În permanență trăim în lumea imaginilor noastre mentale și credem că aceasta este realitatea.

Trăim într-o realitate complet fabricată. Acest lucru ni-l spune Buddha, ni-l spune Arya Nagarjuna, maestrul Chandrakirti. Fiecare Arya care a perceput direct vacuitatea ne spune: realitatea noastră în fiecare moment, și fiecare gând este greșit.

Credem tot timpul că lumea este într-un anume fel, în timp ce nu există nicio legătură între cum este lumea și cum gândim. Asta nu înseamnă că m-am zăpăcit, și cred că este verde, dar de fapt este roșu. Nu! Nu spunem asta. Nu spunem că greșeala este între verde și roșu.

Greșeala este, că credem că lumea este așa cum o percepem, pe când ea este complet determinată de karma care ne rodește. Același lucru se petrece și cu câinele sau cu preta și zeul când se uită la pahar. Este exact aceeași poveste.

Fiecare lucru din viața noastră, îl luăm de parcă el este așa cum îl percepem, în timp ce percepția noastră este complet în funcție de karma pe care o avem. Iar dacă avem altă karmă, vom percepe altceva. Dacă ni se termină karma de a fi om, și asta se poate întâmpla în 30 de secunde, oricăruia dintre noi, și ne va rodi karma de a fi câine, atunci când ne vom uita la aceste lucruri, nu le mai vedem așa cum le vedem în acest moment. Nu vom mai vedea pixuri.

Câinele nu vede pixuri, chiar dacă ar veni toți oamenii și i-ar spune: „Pix, pix, pix” el nu va vedea pix. Câinele nu are karma de a vedea pix. Suntem permanent cufundați într-o realitate fabricată impusă de karma. Am fabricat-o din karma noastră, din modul în care ne-am purtat față de ceilalți.

Dacă avem karma mai bună, vedem apă. Dacă este și mai bună, vom vedea nectar. Mai puțin bună, vom vedea puroi. Toate aceste lucruri, vin din karma noastră. Bodhisattva care se află în Chö Chok vede direct existența condiționată; Vede cum există lucrurile. Nu cum nu există. El înțelege că vin de la el. Cu toții avem nenumărate imagini mentale, noțiuni, gânduri, idei pe care le proiectăm pe o colecție de date brute, și credem că asta este ceea ce este. Bodhisattva experimentează direct toate acestea.

Prima oară când se întâmplă această experiență, este o adevărată încântare. Pentru că dintr-o dată, se fisurează zidul gros al existenței de sine, al credinței că „lumea este așa”, și dacă lumea este așa, atunci toată lumea moare. Pentru că aceasta este samsara în care ne-am născut. Karma noastră ne-a forțat să ne naștem în ea, pentru că nu am fost suficienți de buni față de alții în trecut. Acesta este singurul motiv pentru care experimentăm o lume cu defecte. O lume în care oamenii se maturizează și apoi îmbătrânesc. O lume în care oamenii sunt forțați să piardă tot ceea ce le este drag; Tot ce se naște, trebuie să moară. Fiecare relație se deteriorează, sănătatea se deteriorează. Oamenii sunt bolnavi. Corpul se degradează.

Aceasta este partea groaznică a existenței samsarice, de aceea Arya Nagarjuna ne-a spus că până când nu vom înțelege vacuitatea lucrurilor, vom continua să suferim. Când începem să învățăm despre vacuitate, când începem să auzim aceste lucruri, deși poate că nu trăim încă așa, pentru că suntem încă ancorați în credințele noastre, acest lucru ne va slăbi atașamentul. O astfel de sămânță vă va aduce la iluminare.

Dacă veți spune asta cuiva, îi veți face un mare bine. Chiar dacă nu știți ce karma are, voi ați creat o sămânța în el, și când va germina, va trece prin toate etapele, va ajunge la Chö Chok, va percepe direct vacuitatea și va ajunge la iluminare, pentru că zidul deja s-a fisurat. Dacă credem că totul este așa cum vedem noi, înseamnă că nu mai avem de ales, suntem condamnați, că asta ne este soarta, și că nu putem schimba nimic, și deci nu avem nicio șansă.

Dar Arya Nagarjuna, maestrul Chandrakirti, Buddha, Je Tsongkapa, Ken Rinpoche, Geshe Michael, marii Lama, cu toții ne spun: „Nu este adevărat acest lucru. Este înșelăciune”.

Trebuie să-i credem? Nu! Trebuie parcurse etapele, trebuie făcut antrenamentul pe care ei ni-l recomandă, și apoi vom vedea noi singuri.

Scopul acestui studiu este să vă entuziasmeze suficient încât să doriți să faceți singuri antrenamentul, să practicați calea, pentru că atunci veți ieși din samsara.

Ieșirea din ea nu este rezultatul credinței oarbe în lucrurile spuse de cineva. În niciun caz. Nu asta ne eliberează. Dar ca urmare a lucrurilor pe care le auziți, a reflectării asupra lor, veți începe să faceți etapele căii, iar atunci veți ști singuri. Asta eliberează. Experiența trebuie să fie personală.

Meditațiile pe care am plănuit să le facem aici sunt meditațiile recomandate de Khedrup Je, unul dintre discipolii străluciți ai lui Je Tsongkapa. El a fost un tantrika.

El ne recomandă să medităm asupra vacuității în etape, așa că voi trece repede peste ele.

Prima etapă – veți privi lucrurile așa cum sunteți obișnuiți să le priviți prin simțuri, cu excepția faptului că veți face asta cu ochii închiși. Cu ochiul minții veți trece prin acest proces; Cum vedeți lucrurile, cum le auziți și așa mai departe? Prima etapă este de a experimenta modul obișnuit de a privi lucrurile.

A doua etapă  – veți experimenta ceea simțiți față de aceste lucruri. Modul în care credeți în lucrurile pe care le vedeți.

A treia și a patra etapă – va fi analiza și apoi omisiunea imaginii.

Deci haide să medităm.

 

 Meditația:  Piatra rotundă și dură

 Așezați-vă comod și relaxați-vă. Închideți ochii.

Imaginați-vă că țineți în mână un obiect. Poate o piatră.

Dar mai întâi concentrați-vă pe respirație pentru a vă stabiliza puțin atenția.

Gândiți-vă acum la cineva pe care îl cunoașteți și pe care îl iubiți, despre care știți că se confruntă de mult timp cu dificultăți sau necazuri.

Amintiți-vă de iubirea voastră față de această persoană și de dorința voastră de a o ajuta.

Și poate că ați dorit de mult să-l ajuți, dar sunteți neputincioși. Nu știți cum să-l ajutați cu adevărat.

Decideți în sinea voastră să continuați această meditație, astfel încât să ajungeți în cele din urmă în situația în care să-l puteți ajuta cu adevărat.

Meditați din compasiune pentru această persoană. Meditați pentru ea.

Îndreptați-vă acum atenția asupra voastră și uitați-vă la voi înșivă în modul obișnuit în care vă percepeți. Uitați-vă la modul obișnuit în care trăiți și vă gândiți la cine sunteți.

Și acum întoarceți-vă atenția spre piatra din mâinile voastre, la piatra imaginară pe care o țineți.

Fără a face prea multe analize, concentrați-vă pe duritatea pietrei, pe simțul vostru tactil.

Îndreptați-vă atenția acum, spre forma și culoarea sa. Spre acele lucruri pe care le-ați percepe prin simțul vederii dacă v-ați uita la piatră.

Observați cum presupuneți că duritatea vine din piatră. Piatra este dură în sine.

Și culoarea și forma ei sunt tot așa, ele vin împreună cu piatra, din parte pietrei.

Vom merge încă un pas înainte. Vedeți cum mintea voastră leagă duritatea care vine prin simțul tactil, de formele și culorile pietrei care vin prin simțul vederii. Două tipuri de input complet diferite și separate care ajung în minte, iar mintea voastră le leagă între ele și le asociază pe amândouă pietrei.

Și acum vedeți dacă puteți elimina legătura pe care o face mintea voastră între duritate și formă și culoare. Încercați să omiteți această legătură și vedeți dacă nu cumva există și o altă legătură pe care o puteți găsi între duritatea și forma pietrei, cea exclusivă pe care o face mintea voastră.

Dacă nu ați fi avut în minte o sămânță karmică care să vă determine să vedeți piatra ca fiind dură, atunci ea nu ar fi fost dură.

Dacă nu ați fi avut în minte o sămânță karmică care să vă determine să o vedeți rotunjită, de exemplu, atunci nu ar fi rotunjită, deoarece aceste proprietăți nu vin din partea pietrei.

Dacă ați avea alte semințe sau dacă ați avea control asupra karmei voastre, ați fi putut trece printr-un zid de piatră. Unii oameni pot face asta, și faptul că există oameni care pot trece printr-un zid de piatră, indică faptul că duritatea nu este în piatră.

Acum îndreptați-vă atenția spre cel pe care ați dorit să-l ajutați, și promiteți-i că veți continua să explorați aceste probleme și să cercetați modul în care funcționează mintea voastră, până când veți ajunge în situația în care să-l puteți ajuta cu adevărat, pentru că nu puteți suporta suferința lui. 

Puteți să vă deschideți ochii.

 

Deci motivul pentru care spunem „existență condiționată” sau „existență dependentă”, este pentru că lucrurile nu există de la sine, ci conform școlii „Prasangika Madhyamika” ele depind de proiecțiile noastre. Deci existența lor este dependentă/condiționată de ceea ce proiectăm.

De aceea, oameni diferiți se raportează diferit la același lucru. Oameni diferiți au atitudini diferite față de același eveniment, față de muzică, față de oameni diferiți – pentru că depind de proiecțiile lor.

 Răspunsul lui Chenrezik la întrebarea lui Shari Putra este:

„Oh, Shari Putra, fiul sau fiica nobilei familii care doresc să exerseze practica profundă a perfecțiunii înțelepciunii, vor trebui mai întâi să perceapă perfect că toate cele cinci agregate ale omului sunt goale de orice natură proprie”.

Cu alte cuvinte el spune: „Iată, aceasta este calea. Dacă vrei să ajungi la perfecțiunea înțelepciunii și să te eliberezi de suferință, trebuie mai întâi să înțelegi direct vacuitatea celor cinci agregate ale omului”.

Diferența dintre ceea ce face el aici și ceea ce am făcut noi în meditație, este doar de obiect. Obiectul nostru a fost piatra, și el ia ca obiect cele cinci agregate ale omului, dintre care unul este corpul nostru. Despre asta vom vorbi mai târziu.

El spune: „Pe ele trebuie să le cercetezi. Trebuie să le percepi direct vacuitatea. Ele nu sunt goale jumi – juma. Nu înseamnă că unu la sută există în sine și restul vine de la mine. Nu! Sunt complet goale de orice existență proprie de sine”. El ne spune: „Aceasta este calea și nu a existat niciodată altă cale de a te elibera din samsara”.

Există multe tradiții. Dar acea tradiție care îmi va lăsa impresia că ceva există cumva în afara mea, de la sine – ea nu mă poate elibera. Și deci va fi imposibil de a ne schimba lumea. Înseamnă că nu-mi pot schimba lumea, că voi fi mereu așa cum sunt.

Aceasta este ceea ce ne spune Arya Nagarjuna, Maestrul Chandrakirti, Dalai Lama, și toți cei care înțeleg vacuitatea. De aceea este atât de important să învățăm despre vacuitate.

Vreau să subliniez, încă ceva. Când spunem că lucrurile nu există în sine sau nu au nicio calitate de a fi ele în sine într-un fel sau altul, nu înseamnă că le negăm existența. Noi nu spunem: „Nu există nici un copac”. Nu negăm existența așa cum o experimentăm. Spunem că noi am creat copacul, de aceea el este acolo. Ne-am creat cauzele suferinței, și de aceea suferința noastră este reală. Când ne rupem piciorul ne doare foarte rău, ceea ce nu o face să existe de la sine. Lucrurile care nu există în sine, funcționează. Sunt o iluzie, o iluzie funcționabilă și se simt reale în lumea mea. Lumea mea mi se pare reală. Camera în care stau mi se pare reală. Acest corp mi se pare real. El funcționează. Trebuie să-l spăl, să-l hrănesc, pentru că așa îl proiectez.

Și aceste proiecții funcționează, dar asta nu înseamnă că este așa în sine. Asta nu înseamnă că va trebui să fiu mereu într-un astfel de corp. Momentan am o astfel de proiecție. Dacă înțeleg existența condiționată și dacă înțeleg de ce proiectez lumea așa cum o proiectez, atunci voi putea începe să o schimb. În schimb dacă cred că lumea este permanentă, nu am nicio șansă să o schimb.

Copacul din grădină este doar o colecție de forme și culori, pe care o numesc copac. Colecția de forme și culori pe care o numesc pahar cu apă, sau o numesc pahar cu puroi este în funcție de ceea ce karma îmi impune. Contactul dintre un obiect și altul pot să-l numesc ruperea osului. Dacă acum mai proiectez și suferință și durere, se datorează karmei mele când am provocat durere altora în trecut, pentru că altfel, este doar un obiect care lovește un alt obiect. De la sine, nu este ruperea osului. Numesc colecția de molecule „os” și îi atribui duritate, lipsă de elasticitate. Îi atribui mașinii duritate, lipsă de elasticitate, forță și impuls, iar chestia asta îmi provoacă suferință. În sine, nu există suferință. Este o coliziune între obiecte fizice.

Pentru ca ea să fie suferință, ar fi trebuit să provoc suferință altora în trecut. De aceea am un corp ușor de rănit. Se spune că trupul nostru este rezultatul karmic al modului în care am acționat față de ceilalți în trecut.

Cum spune Maestrul Shantideva atât de frumos în capitolul 6 al cărții Bodhicaryavatara: „Pentru ca să fiu rănit, este nevoie de două lucruri:  să vină cu bățul și să mă bată, și eu să furnizez acel trup care suferă când este bătut. Am nevoie de amândouă. Nu este suficient doar bățul”.

Am furnizat corpul suferind. Am făcut partea de 50%. De unde vine corpul suferind? Pentru că i-am bătut pe alții în trecut, numai așa sunt într-un corp care suferă. Dacă încetez să-i mai rănesc pe ceilalți, cu trupul, vorba și gândul, dacă învăț cum să opresc orice violență, nu mai pot avea un corp care suferă, pentru că karma suferinței va dispărea, karma unui corp care suferă va dispărea și voi avea un corp care nu poate fi vătămat. Buddha nu poate fi rănit. Este imposibil, pentru că la el această karmă nu mai este activă. A neutralizat-o complet.

Asta spune Avalokiteshvara. Iată ce îi explică lui Shari Putra: Dacă vrei să te eliberezi, trebuie să înveți acest subiect. Trebuie să-l cercetezi. Trebuie să „te ocupi de studiul profund al perfecțiunii înțelepciunii”.

Trebuie să facem analiza pe care am făcut-o în meditație, cu pixul și cu piatra.

Poate că veți gândi: „Ce importanță are pixul și piatra?” Ele nu sunt importante în sine. Importanța acestor meditații este de a înțelege cum a fost cauzată suferința în viața noastră și cum putem opri suferința noastră și a celorlalți.

 

Mandala în tibetană

Știți ce înseamnă această mandala? Ea spune că dacă acumulăm karma suficient de bună, aceasta va fi lumea noastră, o lume parfumată și plină de flori, o lume a desfătării. Această rugăciune spune că dacă înțelegem bine vacuitatea și dacă vom aplica concluziile implicite, care ne purifică conștiința, mandala va fi lumea noastră. Această lume o dăruiesc acum Lamei ca ofrandă, pentru ca această lume să ni se întâmple cu adevărat.

Acest cântec este despre înțelegerea karmei și a vacuități. Toată învățătura se bazează pe ceea ce ne învață „Sutra inimii”. Toate tantrele se bazează pe „Sutra inimii”. Tantra dă învățătura pe care o primiți aici, o cotitură, cum să faceți asta repede în această viață. Dar nu se poate întâmpla nici repede, nici încet dacă nu înțelegeți vacuitatea în profunzime. Trebuie făcută din ce în ce mai multă meditație care să destabilizeze soliditatea lumii pe care am creat-o. Acest lucru este esențial. De aceea spunem că este nevoie de multă pregătire, altfel nu va funcționa.