Părinții Spirituali

Părinții spirituali sau Yoga părinților

Părinți spirituali înseamnă că părinții sunt pe calea spirituală și, modul în care își cresc copiii, îi ajută pe aceștia să se angajeze pe o cale spirituală, o cale care să le ofere fericire.

Și cred că fiecare dintre voi intră în această categorie de oameni care se află pe o cale spirituală, apreciază dezvoltarea spirituală și cu siguranță ați dori foarte mult să le oferiți copiilor, în general, tot ceea ce este mai bun, și în mod special din calea spirituală.

Atunci, desigur, prima întrebare care se pune este următoarea: cum facem asta? Cum să-i învățăm pe copii lucrurile minunate pe care le învățăm în lecțiile de Dharma?

Într-o prelegere publică susținută de Dalai Lama, cineva l-a întrebat: Cum putem să-i învățăm pe copii aceste lucruri? Și el a răspuns: Nu puteți. Nu puteți să le țineți o prelegere așa cum primim de la profesorii noștri, deoarece nu li se potrivește. Și nici nu este foarte important, a spus el. Și, de fapt, cel mai important lucru este modul în care voi acționați, pentru că ei vă vor imita. Ei se vor uita la ceea ce faceți și asta vor face și ei.

Acest lucru este valabil atât pentru copii și părinți, cât și pentru elevi și profesori. Profesorul poate pretinde lucruri, dar elevii vor face ceea ce fac și el. Fapt care pune pe umerii profesorului o povară a responsabilității cu mult mai grea, și bineînțeles și pe umerii noștri ca părinți, cu atât mai mult că suntem părinți. Pentru că, în calitate de profesori, putem uneori să ne ascundem în spatele unor cuvinte frumoase: „Da, încă nu am făcut lucrurile la care m-am obligat, dar știu că asta trebuie să fac” … dar copiilor nu le putem spune povestea asta, pentru că între timp se uită la noi, cresc și asimilează ceea ce văd că facem noi. Deci, dacă cu adevărat suntem serioși cu privire la intenția noastră de a le transmite valorile spirituale și calea spirituală, atunci va trebui să trăim conform acestora, pentru că asta vor imita copii.

Cum putem da un exemplu personal dacă noi înșine nu am finalizat încă calea?

Ca părinți spirituali, ar trebui să fim noi cei care să realizăm învățătura. Și puteți spune: este ușor de zis!

După cum știți, dacă practicați calea, nu este o chestiune atât de mică. Este nevoie de ani de studiu, de practică, de muncă spirituală, de lucru cu noi înșine, deci nu este ceva ușor.

Copiii ne întâlnesc chiar în acel loc în care ne aflăm pe cale. Și asta înseamnă că ei s-ar putea să se întâlnească cu lucruri de care nu suntem chiar atât de mândri. Ne vor vedea poate cum izbucnim de nervi, ne vor vedea poate cum eșuăm, cum bârfim. Ne vor vedea făcând acele lucruri pe care noi înșine dorim să le stopăm, dar nu am finalizat încă calea, suntem undeva acolo pe cale …

Deci această situație este inevitabilă. Ne aflăm acolo unde ne aflăm, unele lucruri le respectăm, iar altele nu și copii văd totul.

Deci, dacă suntem cu adevărat serioși în intenția de a fi pentru ei un exemplu de valori spirituale, ceea ce vor vedea copii, este ceea ce se întâmplă după aceea. Ei vor vedea cât de repede ne surprindem că am făcut ceva în neregulă, cât de repede suntem dispuși să ne cerem iertare de la celălalt, să ne recunoaștem greșeala. Cât de repede suntem gata să ne înlocuim resentimentele cu iubirea, compasiunea și acceptarea, copii vor vedea asta.

Deci, primul sfat, pentru oamenii care sunt pe cale, este să nu spunem: „Vai de mine, m-au văzut copii că m-am înfuriat și acum vor crede că sunt îngrozitor”. Dar copii vor vedea, pe de o parte, exact locul în care ne aflăm, nu le putem ascunde nimic, ei știu asta. Iar pe de alta, ei văd și lupta noastră contra afecțiunilor mentale. Ei ne văd că facem față dificultății și că facem pași reali pentru a ne recunoaște greșeala și că avem iubire și iertare pentru ceilalți.

Această etapă este una vitală și pe care o poate face oricare dintre noi, chiar dacă am căzut. Am dat ca exemplul supărarea, pentru că este ceva obișnuit, dar poate fi orice altceva: poate am vorbit răstit, dur, am bârfit, dezbinat, am mințit. Ei pricep totul, văd totul și îi doare.

Deci, cu cât ne vom recunoaște mai repede greșeala, facem antidot, mergem să ne împăcăm cu persoana pe care am rănit-o și așa mai departe – copii vor vedea și vor învăța toate acestea. Onestitatea noastră și efortul pe care îl facem în felul nostru, sunt unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le putem împărtăși cu ei.

Deci acesta este primul pas, pentru începători. Este foarte posibil ca voi să fiți deja avansați pe cale și să nu mai aveți afecțiuni mentale în forma lor grosieră și să nu vă mai supărați atât de ușor – dar încă mai aveți de lucru cu copiii în a doua etapă.

O scurtă explicație a karmei și a vacuității

Deci, în a doua etapă – copiii reacționează minunat, la învățătura karmei și a vacuității. Poate că unii dintre voi nu știu despre ce vorbesc când spun karma și vacuitate. Așa că voi spune pe scurt câteva doar cuvinte.

Ideea vacuității este că, lucrurile în sine nu sunt într-un fel sau altul, că oamenii nu sunt buni sau răi, în sine și că eu sunt cel care îmi creez realitatea din cumulul de amprente lăsate în trecut în conștiința mea. În măsura în care întâlnesc lucruri neplăcute în lumea mea, este o dovadă a ceea ce am fost în trecut și ce amprente am lăsat în conștiința mea. Și aceste lucruri sunt ca niște ochelari pe care trebuie să-i port constant și care mă obligă mereu să văd o anumită realitate.

Și după cum știm, sunt unii oameni care văd lucruri frumoase în viață, iar alții se concentrează asupra lucrurilor negative din această viață.

Și asta, nu pentru că lucrurile sunt pozitive sau negative, ci datorită ochelarilor prin care privesc lumea. Și acești ochelari, pe care îi port în permanență și prin care privesc lumea, sunt determinați de faptele mele.

Vacuitatea înseamnă că lucrurile sunt goale de a fi într-un fel sau altul, ele în sine, dar datorită acestor ochelari ele îmi apar într-o formă sau alta. Acești ochelari sunt karma mea. Acești ochelari sunt totalitatea lucrurilor pe care le-am făcut, am spus, gândit în trecutul meu și care mi-au creat anumite condiții în minte, iar aceste condiții mă obligă să văd realitatea într-un fel sau altul.

Ce legătură are acest lucru cu subiectul nostru? Are multă legătură. Pentru că unul dintre lucrurile pe care le înțelege un elev serios despre karma și vacuitate – este că lucrurile pe care le experimentează în prezent au fost stabilite cu mult timp înainte, în funcție de cum s-a comportat față de alții în trecut. Cât de bun sau rău a fost față de oameni în trecut; cât de supărăcios a fost; cât de tolerant a fost; cât de generos a fost; cât de moral a fost. Toate acestea, întreaga lui istorie, fără excepție, au fost înregistrate în subconștientul său, subconștient care se desfășoară în propriul ritm, după logica și regulile lui.

Și este important să înțelegem această lege, să înțelegem aceste învățături pentru a dobândi controlul asupra acesteia. Pentru că lucrurile sunt guvernate de legile karmei și majoritatea dintre noi avem o mulțime de karmă care nu este neapărat pozitivă, de care nu suntem neapărat mândri – și poate că am uitat ce am făcut – poate că am mințit, am avut excese de furie, am dezbinat, am bârfit sau defăimat în istoria vieții noastre. Totul a fost înregistrat, și totul se întoarce asupra noastră sub forma lumii pe care o trăim acum.

Deci, dacă se întâmplă ceva în viața noastră, este numai rezultatul unei astfel de amprente din conștiința noastră. Această amprentă a fost lăsată cu mult timp în urmă, nu este ceva nou, nu este de acum. Deci, dacă acum cineva se enervează pe mine, de exemplu, se datorează faptului că am avut obiceiul de a mă înfuria din timpuri imemoriale. Și s-ar putea ca amprenta să nu fie activă chiar în acest moment, dar nici nu am neutralizat-o. În noi există grade diferite ale acestui obicei, pe care le numim semințe karmice. Așadar, aceste semințe karmice, când le vine timpul să dea rod, ne forțează să vedem, de exemplu, pe cineva supărat în viața noastră, inclusiv un copil supărat.

Unul dintre lucrurile pe care le înțelege cel care studiază aceste învățături despre karma și vacuitate, este acela că numai poate face nimic atunci când i se întâmplă un eveniment neplăcut, cum ar fi o persoană care se înfurie pe el. Și înțelege că ceea ce îi rămâne de făcut atunci când i se întâmplă un eveniment neplăcut, este să-și dea seama de unde vine acest lucru și să nu mai reînnoiască acea karma; De a nu mai reacționa într-un mod care îmi va aduce înapoi evenimente neplăcute.

A reacționa față de copii cu înțelepciune

Ce înseamnă asta? Pentru noi toți ca părinți, avem multe așteptări de la copiii noștri. Ne așteptăm să fie copii buni, de exemplu. Că vor reuși în viața lor. Avem anumite idei despre cum ar trebui să fie copiii noștri, chiar dacă sunt foarte generale. Ne așteptăm, de exemplu, ca ei să învețe bine la școală, să-și facă temele, să primească note bune, și bineînțeles că nu vrem să fim chemați de directorul școlii în fiecare moment. Dar copiii noștri ies așa cum ies. Așteptările noastre și cum ies copii noștri, sunt două lucruri diferite și cu toții știm asta.

Din perspectiva karmei și a vacuității, înseamnă că ceea ce apare în viața noastră, nu este ceea ce facem în prezent, ci este ceea ce am făcut în trecut.

Ceea ce facem în prezent va determina ce ne va apărea în viitor.

Cum reacționez față de copil, așa cum apare în viața mea? Nu așa cum mă aștept să fie, ci așa cum apare în viața mea. Cum reacționez atunci când nu se comportă așa cum aș vrea să se comporte? Cum accept copilul în locul în care se află, spre deosebire de ceea ce cred că el ar trebui să fie?

Și aici este momentul de a introduce înțelegerea noastră a ceea ce apare în viața noastră. Ceea ce apare în viață, este numai rezultatul faptelor, spuselor și a gândurilor din trecutul nostru. Dacă copilul nu este pe placul nostru acum, asta nu este problema lui – ci este problema noastră. Pentru că noi l-am creat așa. Deci, ce vom face acum, dacă copilul nu se potrivește așteptărilor noastre? Ne supărăm pe el? Îl certăm? Vom țipa la el? Și asta pentru că el nu este așa cum ne-am așteptat să fie, sau nu se comportă așa cum ne-am așteptat să se comporte, sau nu face alegerea pe care ne-am așteptat să o facă, și așa mai departe.

Deci, cum vom reacționa în fața acestor lucruri? Aici intervine înțelepciunea karmei și a vacuității. Și cu cât vom aprofunda această înțelepciune, cu atât mai probabil nu vom mai eșua în reacția noastră față de copil. Și aici sunt câteva aspecte. Un aspect este acela de a înțelege că, așa cum apare orice lucru în viața noastră, la fel apar și copiii în viața noastră, adică în funcție de karma pe care am acumulat-o în trecut și nu în funcție de fantezia pe care o avem de cum ar trebui să fie lucrurile sau de cum ar trebui să fie copiii sau de cum ar trebui să fie directorii, sau de cum ar trebui să fie slujba noastră. Toate aceste lucruri au fost deja stabilite cu mult timp în urmă de către noi.

Și cu cât înțelepciunea noastră va fi mai mare la ceea ce ne apare acum, inclusiv modul în care sunt copiii noștri, cu atât va exista mai multă acceptare, mai multă liniște din partea noastră, înțelegând că ceea ce este, este perfect.

Deci, acesta este un aspect al înțelepciunii karmei și a vacuității și al aplicării sale în raport cu reacția noastră la copiii noștri, la modul în care ei se comportă.

Venim spre copil cu o lungă listă de așteptări

Uneori citim anunțurile bărbaților singuri care își caută parteneră. Ei scriu: ea trebuie să fie așa, așa și așa. El enumeră ceea ce caută în partenera sa, și, dacă nu, el va scrie „Nu te mai deranja să suni”. Deci, din capul locului, nu este interesat de mine – ci îl interesează un personaj pe care îl inventează. Deci cine ar dori să sune pentru așa ceva?

Același lucru îl facem și cu copiii noștri. Îi aducem pe lume, dar îi aducem cu o listă lungă de așteptări cu privire la modul în care ar trebui să fie. Și apoi, dacă nu îndeplinesc acel nivel de așteptări, credem că ei nu sunt în ordine. Dar copii sunt perfect în ordine. Ceea ce nu este în ordine este lista noastră sau nivelul nostru de așteptări sau înțelegerea noastră despre cine am adus pe lume și ce înseamnă să aduci un copil în lume.

Deci ei vin în lumea noastră, iar noi suntem cei mari. Deci, putem începe să-i gestionăm, spunându-le ce să facă. Ei sunt mici, deci trebuie să asculte de noi. Și atunci avem dreptul de a decide pentru ei; Ca părinți, luăm decizii pentru ei când sunt mici, nu este așa? Și îi împingem în anumite direcții. Spre ce direcții îi împingem? Spre direcțiile conforme listei, conștiente sau inconștiente pe care o avem pentru ei. Cu toții o avem. Venim cu o listă lungă condiționată de părinții noștri, de modul în care ne-au crescut, de cultura noastră, de modul în care am învățat, de valorile societății noastre. Avem o listă lungă și când ei vin pe lume, se întâlnesc deja cu această listă, indiferent dacă o știu sau nu.

Și încercăm să-i direcționăm în măsura posibilităților noastre, deoarece credem că așa este bine pentru ei, nu-i așa? Pentru că noi credem cu adevărat că va fi bine pentru ei. Facem asta cu bună credință, gândindu-ne că le va fi bine. Dar dacă ei nu vor să meargă în direcția aceea? Dar dacă ei cred, că ceea ce am decis pentru ei nu li se potrivește? Sau dacă copilul pe care l-am primit nu este deloc așa cum ne-am așteptat să fie? Fie că este vorba de sex, talente sau abilități. Dacă copilul nu este așa cum vrem, cum reacționăm atunci?

Lama Dvora Hla povestește: „Îmi amintesc că, la vremea respectivă, lucram la Bell Labs și lucram împreună cu o tânără venită din China populară, cu mulți ani în urmă – astăzi cultura s-a schimbat puțin. În jurul clădirii în care lucram erau coridoare lungi și în pauza de lucru mergeam să ne plimbăm împreună pe coridoarele acelea. Într-o zi i-am vorbit despre fiul meu și i-am spus, că și-a pus un cercel într-o ureche. Și ea îmi spune: „Și l-ai lăsat?” Am răspuns că da. A rămas șocată de faptul că l-am lăsat: cum se poate ca un băiat să poarte un cercel în ureche? Tânăra a încercat să mă verifice, ce este în neregulă cu mine că nu obiectez sau că nu insist să-și scoată cercelul. Și îmi amintesc că i-am spus: „Asta este viața lui”. Tânăra avea doctoratul în fizică, o fată deșteaptă. Faptul că i-am spus „asta este viața lui …” a fost atât de nou pentru ea. Ideea că fiul meu are viața lui și că nu trebuie să fie conform așteptările mele și a ideilor mele despre viață, era pentru ea greu de digerat.

Așadar, tânăra este un exemplu extremist, deoarece provine dintr-o cultură care pentru noi este diferită și așa a fost crescută. Și asta a văzut în mediul ei. Dar faptul că am tolerat un singur cercel în urechea fiului meu, asta nu înseamnă că sunt mai bună decât ea. Și eu am o listă puțin mai rafinată și puțin mai ascunsă, dar pe alte probleme. Iar copiii mei repede îmi reflectă lista pe care o am. Vor face orice pentru a-mi reflecta lista pe care o am și să mă învețe. Și de-a lungul timpului am învățat să apreciez asta. De-a lungul timpului am învățat să apreciez locul în care ei mă învață să mă deschid, loc în care eu însumi nu m-aș fi deschis. Loc de care nu am fost conștientă că sunt blocată. Și nu mi-a fost ușor la început. Așa cum tânăra era copleșită de ideea că îl voi lăsa pe fiul meu să meargă cu cercelul în ureche, așa și eu am fost copleșită de locurile pe care mi le reflectau copii mei, despre care nu știam că ele există și nu credeam că este ceva în neregulă cu ei. Așa că pregătiți-vă bine, și lăsați-i să vă învețe.

Să ne întoarcem la tânăra mea chineză. În China, astăzi competiția de a intra la universitate este acerbă. Nu este doar în China, dar știu că și în New York este așa. Nu se poate intra într-o universitate de elită dacă nu ați venit dintr-un liceul de elită; Și nu puteți intra într-un liceul de elită dacă nu ați venit dintr-o școală privată de elită; Și nu puteți intra în această școală dacă nu ați fost la grădiniță. Iar din momentul în care femeia rămâne gravidă, deja există concurență la grădinița în care va înscrie copilul. Deja există o coadă de câțiva ani. Din momentul în care a știut că este însărcinată, a și mers să verifice toate aceste locuri.

Este important să nu deteriorăm deschiderea și creativitatea copiilor

Mintea copiilor mici este foarte deschisă. Copilul nu este încă educat, nu este încă instruit, este ca un site web – foarte deschis. După cum știm mintea este ceva foarte plastic, care poate fi modelată cu ușurință. Și tocmai datorită acestui fapt, avem speranța de a ajunge la iluminare, deoarece ne putem schimba obiceiurile.

Mintea copilului se află într-o stare foarte deschisă, inocentă și foarte creativă, ceea ce este un mare atu. Atunci când copilul intră în sistemul de învățământ, începem să-i direcționăm mintea, începem să-l educăm.

Îl învățăm să scrie și să citească. Îi spunem cum să scrie corect litera, apoi cuvântul. Îl introducem într-un anume regim, pentru a se adapta la un set de reguli care vin pe ei de sus. Deci, practic le limităm creativitatea. Dar, acestea sunt în scopuri bune, pentru că este bine ca ei să știe să scrie și să citească în societatea noastră. Nu spunem să nu îi învățăm să scrie, dar trebuie să fim conștienți de ceea ce facem.

De fapt, le limităm oarecum aria creativității lor și cumva le punem mintea într-o cutie.

Și dacă introducem copiii în acest proces prea curând, le vom face rău. Pentru că această creativitate a lor este sursa de viață și îmbogățire care este foarte importantă în viața lor de mai târziu.

Deci, din punct de vedere al înțelegerii minții, sfatul este să nu mergeți prea departe cu acest proces de învățare a cititului și a scrisului. Pentru că dacă sunt în regulă, atunci vor învăța oricum să citească și să scrie în clasa întâia, iar dacă nu, oricum nu vor învăța. Deci, este păcat să deteriorăm acest aspect al copilului. Iar dacă le permiteți să crească cât mai liber posibil – vor crește foarte bine și frumos mai târziu. Le va fi bine și lor și nouă mai târziu.

Cât mai puține șabloane și prejudecăți, și accentul să fie pe toleranță

Deci, este bine să nu-l închideți într-un șablon. Pentru că acest șablon este o formă de judecată. Îi spunem: „asta este bine, asta este rău. Trebuie să te comporți așa, să scrii așa. Așa desenezi o casă și nu așa desenezi o casă”. Iar în acest fel îi blocăm copilului aceste resurse pe care le are în mod natural; În esență, îi blocăm accesul la aceste resurse.

Și dacă le blocăm creativitatea copiilor la o vârstă prea fragedă, îi împingem automat fără să vrem, să devină foarte critici, să fie mai puțin toleranți față de alte persoane, mai puțin toleranți față de schimbări, față de cei care se comportă diferit, sau reacționează diferit.

Trebuie avută grijă de cum ne restricționăm copiii

Profesorii cer copilului să se adapteze, la cum se scrie, cum se face aritmetica și cum se îmbracă, iar noi ca părinți facem același lucru în educația copiilor. Ne așteptăm de la ei și le cerem să se comporte într-un anumit mod și de fiecare dată când le impunem o anumită regulă, închidem celelalte opțiuni. Deci, regulile pe care le stabilim sunt în esență o declarație a valorilor noastre, a cea ce credem că este bine sau rău. Și indirect, exprimă părerea pe care o avem despre ceilalți oameni din lumea noastră. În lumea noastră oamenii trebuie să fie într-un fel, iar cei care nu sunt așa, înseamnă că sunt în neregulă. Indirect le strecurăm această judecată ori de câte ori îi restricționăm. Și ușor se poate ajunge la extreme.

Și acest lucru se petrece în fiecare cultură, inclusiv în cultura noastră. Copiii cresc, de exemplu, cu gândul „că așa se fac lucrurile și nu așa”. „Așa cum este în casa mea, așa ar trebui făcute lucrurile.” Tortul se taie cu cuțitul acesta și nu cu celălalt”. Copiii învață să fie intoleranți; Ei învață să creadă că diferența nu este un lucru bun, învață să nu aprecieze diferența.

Și dacă noi îi creștem așa, și ei vor crește cu prejudecata „numai cum se face la noi – așa este bine”. În acest fel copiii vor crește intoleranți și vor simți că alții nu sunt în regulă.

Desigur, că este nevoie ca, copii să știe să citească și să scrie și așa mai departe și să nu fie dați afară din clasă în orice moment. Dar trebuie să o facem cu înțelepciune și să înțelegem ce facem și ce preț plătesc ei.

Exemplul personal al toleranței

Deci, în calitate de părinți, le facem un mare serviciu copiilor dacă le dăm dovadă de toleranță, în modul nostru de a vorbi, dar mai ales în comportamentul nostru. Pentru că se vor uita la ceea ce facem noi și nu la ceea ce le spunem noi. Deci, nu merge să le ținem o conferință despre dakshe nyamje, adică înlocuirea de sine cu ceilalți. Dar ei se vor uita la noi cum facem noi dakshe nyamje, la cât de toleranți suntem în situații diferite, la diferite stări de spirit, la diferite conștiințe.

Și este atât de frumos să fim toleranți chiar și la diferite stări cognitive. De exemplu, putem întâlni un copil care este autist, care arată diferit și care are anumite abilități. Și imediat apare judecata în funcție de forma lor, în funcție de comportamentul lor și de vorbirea sau non-vorbirea lor și așa mai departe. Imediat apare judecata. Dar, dacă am putea fi fără judecată, am putea descoperi în el lucrurile uimitoare pe care noi nu le avem. Poate că el ar putea cânta la un instrument muzical extraordinar, având sensibilitățile pe care nu le are un copil normal care a învățat și el în școală să cânte. Știm cu toții că orbii își dezvoltă sensibilități foarte mari la sunetele pe care noi nu le auzim în mod normal. Deci, au o bogăție în viața lor.

Lama Dvora Hla povestește: Am cunoscut o fată dislexică, care avea probleme cu ortografia, până în ziua de azi nu știe ortografie, până în ziua de azi uită de lucruri și este confuză și poate veni multă judecată de pe urma acestor lucruri. Dar, fiind puțin lângă ea, îți dai seama de cât de bogată este lumea ei în domeniul muzicii, ce aude ea. În domeniul culorilor, ea vede culori. Mergi cu ea prin pădure și vedem culori, și spunem ok,

„Dar uite-te la frunze” [spune ea]

[Și spui:] “Bine, văd frunze verzi … și sunt câteva galbene …”,

[Și ea spune:] „Nu, nu … uite câte nuanțe sunt … câte nuanțe au frunzele …” Ea vede toată această bogăție, pe care eu nu sunt obișnuită să o văd – „frunze verzi, ce mare lucru este în asta”.

Oamenii pot veni cu o întreagă bogăție și o întreagă varietate și, dacă nu avem toleranță, ne blocăm pe noi înșine și indirect pe copiii noștri, în fața acelei bogății. Și poate că copiii noștri sunt plini de aceste bogății, dar pentru faptul că îi vedem prin prisma „listei” noastre, nu facem loc acestor talente ale lor, sau acestor capacități ale lor, sau acestor sensibilități ale lor.

Așadar, modul în care îi tratăm pe ceilalți ilustrează copiilor noștri cum se pot relaționa la ceilalți. Îi putem învăța să critice sau îi putem învăța să accepte. Iar asta este exact ceea ce copii vor învăța de la noi. Acest lucru este unul dintre cele mai importante pe care îi putem învăța, și anume de cât de toleranți suntem față de ceilalți oameni.

Deci, dacă primul nivel a fost modul în care reacționăm atunci când cădem, al doilea nivel a fost cum ne comportăm după ce am căzut, care este un nivel de deschidere și înțelegere că lucrurile nu vin conform listelor noastre, ele vin cum vin, și ne deschidem învățăturii care vine odată cu ele.

Al treilea nivel – focusarea pe bine

Al treilea nivel care este mai ridicat – este cum le arătăm copiilor noștri – „de a găsi binele în oameni”. Deoarece atunci când apare o persoană, putem începe să-l criticăm și în acest fel îl minimalizăm, sau putem căuta lucruri bune în el. Iar copiii noștri vor asculta ce spunem despre alte persoane.

Deci, să presupunem că eu și copii mei vedem un copil autist. În acest caz putem spune că acest copil este întârziat mental, dar putem spune – uite cât de frumos se joacă sau uite-te cât de sensibil este.

Putem să-i arătam copilului nostru ceea ce este bun în celălalt, pentru că este întotdeauna ușor să găsim ceva în neregulă la ceilalți, nu este așa? Și cu cât ne putem direcționa mai mult către ceea ce este bun la ceilalți, copiii se vor uita la noi și vor învăța să găsească în viața lor ceea ce este bun la alții, iar în acest fel viața lor va fi din ce în ce mai fericită pentru că vor fi înconjurați de bine.

Această decizie se leagă cumva la subiectul karmei și a vacuității. Decidem în ce lume vom trăi. Vom trăi într-o lume în care găsim mereu defecte la alții? Dacă continuăm să căutăm defecte la alții și să le arătăm cu degetul, ce înseamnă asta pentru noi? Asta înseamnă că ne punem acei ochelari prin care vedem o lume neplăcută. Și asta este ceea ce ne va coborî. Această tendință ne umilește și ne rănește fericirea. Și dacă le arătăm acest lucru și copiilor noștri, atunci îi împiedicăm să ajungă la un anume grad de fericire în viața lor.

Deci, în funcție de decizia pe care o luăm în ce lume am dori să trăim, ne vom pune ochelarii care ori văd totul în negru, ori totul în roz. Pentru că tocmai acest obicei produce ochelarii karmici și mai târziu ne vor crea lumea.

Fiecare persoană are frumusețea ei, și cu atât le arătăm copiilor noștri frumusețea care există în jurul lor, cu atât le facem un mai mare serviciu. În acest fel, îi ajutăm să-și dezvolte frumusețea sufletească și să trăiască într-o lume mai frumoasă.

Intenția noastră nu este de a ne preface că nu există lucruri rele în lumea noastră. Nu aceasta este intenția. Ceea ce vrem să spunem este de a ne concentra în mod conștient și deliberat pe ceea ce este bine și pe ceea ce este frumos, fapt care ne creează lumea. Iar dacă vom face invers, va crea o lume diferită, atât pentru noi cât și pentru copiii noștri. Deci, acesta ar fi al treilea nivel de spiritualitate – în care că ne influențăm copiii în funcție de modul în care ne alegem lumea sau ne creăm lumea și, indirect, lumea lor.

Al patrulea nivel – este de a-l vedea pe copil ca pe un înger

Acum vreau să vă spun o poveste din Bhagavadgita, un text epic sanscrit cuprinzând 700 de versete din tradiția hindusă. Una dintre figurile importante care apar în acest text, este Krishna. Krishna este un zeu în mitologia hindusă. Se povestește că acesta a ales să se nască ca ființă umană pentru a ne ajuta să învățăm anumite lucruri. El este deja o ființă complet iluminată, un zeu care se preface că este o ființă obișnuită, o ființă umană.

Micul Krishna și păstorii de vaci

Se spune că în copilărie, își petrecea timpul cu păstorițele de vaci, numite gopi. Toată lumea era fermecată de acest băiat minunat. Deja la vârsta de doi ani toată lumea este îndrăgostită de el.

Copiii fac asta pentru noi. Copiii mici sunt dulci și drăgălași și ne îndrăgostim de ei. Și ei ne învață cum să iubim. Iubim copiii nu pentru a primi ceva de la ei, ci doar le dăm. Deci, Krishna este o figură mitologică, care simbolizează acest aspect al copilului adorabil care vine și ne învață cum să iubim.

Se povestește despre Krishna că la vârsta de doi sau trei ani – deschide gura și căscă, iar mama lui vede tot cerul și toate stelele și se sperie. Așa că el își închide repede gura pentru a nu o panica pe mama lui. Păstorițele care erau prietene cu mama lui vin și spun – „Știi ce? Copilul tău ne-a furat untul. Mama lui Krishna le răspunde: „nu se poate, este un băiat atât de bun, el nu fură untul, nu se poate asta”.

“Nu, nu, nu, fură untul, fură untul, noi l-am prins furând…”

„Nu se poate …” Mama nu putea să creadă vorbele femeilor.

Așa că vor să-i demonstreze mamei că băiatul fură untul. Femeile se ascund în locurile unde își depozitau untul și îl pândesc pe băiat. Krishna se furișează în magazia de unt a uneia dintre femei și fură din unt. Femeia care-l pândea, fuge după el dar nu reușește să-l prindă. Așa că merge să se plângă mamei, iar mama nu o crede. A doua oară, Krishna se duce la o altă femeie, se furișează în depozitul de unt și fură untul, Femeia aleargă repede după el și îl prinde. Ea îi spune băiatului: „Ai venit să furi untul” [și el îi răspunde]: „Nu, nu, nu, nu am venit să fur untul, ci să-mi iau ursulețul meu de jucărie care a căzut în unt. Și scoate un ursuleț de jucărie din unt. A treia oară , Krishna fură untul de la a treia femeie și ea reușește să-l prindă. Femeia îl înfășoară pe băiat cu eșarfa ei și îl duce mamei sale, pentru a-i dovedi că l-a prins cu mâna în unt, dă jos eșarfa … și într-adevăr este fiul ei …

Mai târziu, mama se convinge că micuțul Krishna fură unt și decide să-l lege de un scaun ca să nu mai poată fugi. Ea luă o frânghie pentru a-l lega de scaun și, de fiecare dată când încearcă să-l lege, frânghia este prea scurtă, frânghia nu este suficientă. Mama nu mai știe ce să facă cu acest copil și începe să plângă și să se roage. În cele din urmă, Krishna din compasiune pentru ea, face ca frânghia să fie suficient de lungă pentru a-l lega. Aceasta este povestea.

Și de ce v-am spus toată această poveste? Pentru că ceea ce făcea Krishna în jocurile și năzdrăvăniile lui, chiar și atunci când era un copil mic – amintiți-vă că era o ființă iluminată, se folosea de această joacă, de această iluzie în trăim cu toții, indiferent dacă suntem conștienți de ea sau nu. Trăim într-o iluzie, care face parte din învățare. Este o parte importantă, pentru educația noastră ca părinți, când venim spre copiii noștri, să înțelegem că noi și ei ne aflăm într-o anume iluzie, că o determinăm prin acești ochelari pe care îi creăm prin alegerile noastre. Deci, micul Krishna se folosește de acest joc al iluziei, numit – lila – în sanscrită, acest joc care se desfășoară în fața noastră, pentru a ilustra acelor „gopi” și tuturor celorlalți, că această lume nu este atât de fixă sau stabilă pe cât credem că este.

Lista conștientă sau inconștientă pe care o avem, de exemplu, atunci când se naște un copil, cu ceea ce ar trebui să fie acest copil, cum ar trebui să trăiască și cum să se comporte – poate că nu este un lucru atât de fix față de cine este acest copil și care este viața lui și despre ce este viața lui și care este relația noastră cu el. Acesta este un alt nivel de a ne relaționa față de copil.

Poate că copilul nostru de acasă este micul Krishna, și datorită faptului că suntem blocați în ideile noastre despre cum ar trebui să fie realitatea, nu putem observa angelitatea acestui copil. Dar poate el este chiar este un înger mic? Nu știm.

Atunci când am ajuns la aceste înțelegeri, o modalitate minunată de a crește copilul, fiind încă în pântece, și chiar după aceea, este să începem să-l tratăm așa: „Poate că acest mic copil este o entitate iluminată la fel ca micul Krishna?” Iar acum Krishna nu mai este o figură din poveste, el este în viața mea. Poate că el este cel care vine să-mi destabilizeze fixarea pe concepția pe care o am asupra lumii. Poate că lumea nu este exact ceea ce cred eu că este. Așa că el vine și face toate aceste ștrengării neașteptate, subminându-mi ideile despre cum ar trebui să fie lucrurile”.

„Carnețelul îngerului”

Iată un sfat, dacă aveți copii mici acasă – începeți să țineți carnețelul. Începeți să scrieți care sunt ștrengăriile copilului, ca ale lui Krishna care fură untul. Lucruri care ies din normalitate, care sunt puțin „normale”.

Dacă începem să gestionăm această listă constant, încet, încet, ne vom convinge că ni se întâmplă ceva anormal, că avem un mic sau o micuță Krishna în casă; O ființă mică iluminată care a venit special pentru noi, pentru a ne ajuta să ne desprindem puțin de acest loc fix. Și poate că este perfect așa cum este copilul, și nu așa cum cred că ar trebui el să fie? Poate că este perfect chiar dacă nu se potrivește cu lista mea.

Nu spunem că ar trebui să acceptați faptul că fură sau că ia droguri. Nu spunem asta. Vrem binele lor. Pentru că dacă se obișnuiesc să fure, nu le va fi bine în lumea noastră, vor sta după gratii. Bineînțeles că nu dorim asta copilului nostru, ci dorim să-l învățăm valorile morale. Atunci cum tratăm copilul care fură?

Putem să țipăm la el, să-i atragem atenția, să-i amărâm viața, și în acest fel ne exprimăm ura prin modul în care îl tratăm. Chiar dacă îl iubim foarte mult. El ne va simți energia.

Sau putem avea o altă atitudine față de el. Îi putem spune: „fac asta pentru că vreau să te împiedic să suferi în această viață, și nu știu de ce o faci ….” Nu îl judecăm pe copil – îi judecăm fapta. Îi spunem: „fapta pe care ai făcut-o nu-ți va aduce bine în această lume. Nu mai continua să te comporți așa”. Pe de altă parte ne lăsăm mintea și inima deschisă pentru că nu știm cine este el cu adevărat. Copilul va ști că nu-l judecăm, va simți cum venim spre el. Va ști dacă mai târziu va putea avea încredere în noi sau nu, dacă își va putea deschide inima față de noi, sau nu. Depinde cât de mult îl judecăm sau nu.

Vreau să mergem mai departe cu acest carnețel și să consemnați în el acele aspecte divine ale copilului, acest spirit divin, acest mic Krishna care a coborât și a venit la voi să vă învețe. Această practică este de fapt o practică tantrică. În Tantra budistă există două etape. În prima etapă învățăm treptat, treptat, să recunoaștem divinitatea lumii noastre și a oamenilor din jurul nostru. Că lucrurile care ni se par obișnuite și solide, probabil că nu sunt atât de obișnuite și nu atât de solide.

De aceea copilul ne oferă o oportunitate extraordinară de a începe să practicăm fără prea multe ritualuri și educație formală. Putem, pur și simplu, să ținem un jurnal cu toate lucrurile extraordinare pe care le face cel mic.

Toată lumea crede că copilul său este uimitor, inteligent și talentat. „Știi ce a făcut deja? La vârsta de șase luni a recitat deja Bhagavad Gita”. Deci, toată lumea are astfel de povești; E în regulă, le puteți nota. Încercați să observați cu atenție, și să vedeți dacă puteți vedea acele semne. Cu practică, veți începe să vedeți mai multe. Și cu timpul, veți începe să vă îndoiți de normalitatea lui, normalitatea în sensul de oameni „obișnuiți”. Iar mai târziu, poate va apare chiar convingerea că el nu este cineva obișnuit. Și spunem că asta este foarte bine.

Așadar, sunteți asemenea detectivilor. Nu trebuie să declarați, nu trebuie să informați pe toată lumea – și să spuneți „Acum verific dacă copilul meu este Krishna sau nu”, nu așa facem. Ci îl observați în liniște, în secret. Îl priviți din acest loc: „poate, poate nu întâmplător a venit la mine”.

Ken Rinpoche, despre oportunitatea ca părinți

Ken Rinpoche, (1921 – 2004) a fost un mare Lama tibetan. El a predat dharma în Statele Unite din anul 1972, la cererea preasfinției sale Dalai Lama. Când Ken Rinpoche auzea că unul dintre elevii lui era pe cale să se căsătorească sau să intre într-o relație romantică cu cineva, îi deplângea. El spunea: Îi va deruta, îl va coborî de pe cale”. De multe ori o relație romantică îi umplu pe oameni atât de mult încât nu mai văd, își pierd concentrarea. Și dacă nu sunt atenți, ei pot cădea complet de pe calea spirituală.

Și dacă Ken Rinpoche auzea că un copil era pe cale să se nască, atunci spunea: „Bine, viața lor spirituală s-a terminat”. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, o femeie însărcinată care avea de gând să facă avort, a venit să se sfătuiască cu Lama. El a sfătuit-o să nu facă avort, deoarece omorul îi va provoca o karma foarte grea care i-ar cauza multă suferință, mult mai mult decât sarcina neplanificată. Ken Rinpoche a convins-o să nu facă avort, el i-a spus: “Acum ai pur și simplu o altă cale. Te va coborî din această practică, dar acum ai o altă practică minunată”. Pentru că atunci când avem un copil, el ne obligă să fim foarte focusați pe el. O focusare permanentă, mulți ani. Copilul are nevoie de noi mulți ani. Și cu toți știm că atunci când stăm să medităm, ne este foarte greu să ne menținem concentrarea.

Copiii vor fi obiectele noastre pe care ne vom concentra. Cei care au copii mici știu asta. Copilul mic este acum obiectul lor. Deci, cei care au copii mici, nu vor mai putea sta în meditație sau să meargă la cursuri sau în retreat-uri.

Deci, nu mergeți în retreat-uri dacă aveți copii mici, nu este momentul să o faceți, copiii au nevoie de voi; Este responsabilitatea voastră să fiți cu ei, până la o anumită vârstă.

Cu toate că nu veți mai putea face toate aceste lucruri formale dacă aveți copii mici acasă, în schimb veți putea să vă concentrați cu totul pe copilul vostru și să vă dedicați muncii de detectiv pe care vi-o propunem, de a ține carnețelul divin al copilului vostru.

Ca și cum am călări un tigru

Această practică a părintelui este o practică enormă. Și ea este foarte naturală pentru părinți. Pe de o parte, părintele este forțat să o facă, pentru că copilul îi cere atenția, iar pe de altă parte – este un pic ca și cum ar călări un tigru. A călări tigrul este adesea o metaforă pentru calea tantrică. De ce „călare pe tigru”? Deoarece tigrul este foarte puternic și este foarte rapid, dar și ușor se cade de pe el; El nu este dresat, ne poate doborî foarte ușor și ne putem frânge gâtul.

La fel e și cu creșterea copiilor. Este la fel ca și cu tigrul. Pe de o parte ne distrage atenția, nu mai putem merge acum la multe cursuri, meditații și retrageri. Pe de altă parte, dacă ne-am urcat pe tigru, acesta este acum calea noastră, pe care ne vom concentra. Dacă ne vom concentra asupra aspectelor neobișnuite ale copilului nostru, și nu ne prefacem că ei suntem ființe divine – copiii sunt cu adevărat ființe divine, această practică ne va aduce să-i vedem așa.

La început se va trezi suspiciunea, mai târziu suspiciunea se va întări, iar în cele din urmă va veni convingerea. Asta înseamnă că am învățat enorm.

Și odată ce ne-am convins de copilul nostru, va trebui să proiectăm această învățătură și pe alții oameni care apar în viața noastră. Și fără să băgăm de seamă, vom fi înconjurați de îngeri. Ei au fost mereu acolo, dar nu i-am putut vedea, pentru că vederea noastră a fost de rutină și normală. Așadar, creșterea copiilor poate deveni o practică spirituală extraordinară, dacă o vom face în acest fel.

Sfatul lui Geshe Lotar

Lama Dvora Hla povestește că Lama tibetan Geshe Lotar a sosit în vizită la Diamond Mountain de la mânăstirea Sera Me. Cei care au venit să-i asculte învățătura și care aveau copii mici l-au întrebat: „Dacă fac această practică cu copiii și decid să-i văd ca pe un mic Krishna sau ca pe un mic Buddha care a venit să mă învețe, cum îi disciplinez, cum îi pedepsesc? Pot eu să-l pedepsesc pe Buddha? Și Lama spune – tu nu! Întrebarea a fost cum să-i disciplinăm pe acești copii. Cum să-i educăm? Pe Buddha nu-l educăm … el este deja perfect. Geshe Lotar le-a aruncat o provocare, pe care vi-o arunc și vouă; Ce veți face cu ea, nu știu.

În tradiția tibetană există mulți, tulku. Ce înseamnă tulku? Tulku este o persoană considerată întruparea unui mare Lama; În viața anterioară a fost un Lama iluminat și care s-a reîncarnat de bunăvoie în ființă umană pentru a ne arăta calea … Deci, în mănăstiri nu îi disciplinează pe acești copii. Ei cred că întreaga lume li se cuvine, dar din când în când fac niște mici minuni, precum micuțul Krishna.

Copiii reacționează minunat la învățătura karmei și a vacuității

Copiii cred cu adevărat în ceea ce le spunem, inclusiv dacă îi învățăm despre karma și vacuitate, de exemplu.

Lama Dvora Hla povestește că un copil i-a spus că prietenul său a murit și că era foarte, foarte trist pentru asta. Copilul i-a povestit Lamei cum face el meditația Tong Len pe acel copil și cum îi trimite lucruri bune. Lama l-a întrebat: „și ce îi trimiți? „Îi trimit o bicicletă pentru că știu că îi plăcea foarte mult să meargă cu bicicleta.” Dacă îi învățăm astfel de lucruri, acești copii vor crește foarte, foarte frumos.

Limitați factorii care distrag atenția copiilor

Un ultim lucru în această prelegere este Pratyahara, ceea ce înseamnă în tradiția yoga – retragerea simțurilor. Yoghinul care dorește să-și dezvolte meditația, încearcă să se îndepărteze de excesul de stimuli din exterior, astfel încât să poată pătrunde mai adânc în interior și să facă meditația în interior.

Deci, nu spunem să-i închidem pe copii în cameră pentru a-i forța să mediteze. Ceea ce vrem să spunem este că ar fi bine să nu le stimulăm prea mult simțurile copiilor, și facem asta prin televizoare, laptopuri, telefoane mobile și jocurile pe computer de tot felul. Toate aceste lucruri îi scot în afară. Ei stau și se uită la programe și jocuri, și prin simțul vederii sunt atrași spre lumea exterioară, împiedicându-i să-și dezvolte fericirea în interior.

Se pare că în Franța există o lege conform căreia un copil sub trei ani nu trebuie așezat în fața unui televizor.

Pe cât puteți – scoateți aceste dispozitive din casă când copiii sunt mici. De asemenea, radiația – nu știm cum îi influențează fizic. Și într-o zi s-ar putea să constate că toate apelurile de pe telefoanele mobile ne-au intrat în oase și ne-au provocat cancer. Asta din punct de vedere al sănătății fizice, dar pe de altă parte copilul care stă așezat în fața unui dispozitiv care îl distrează, nu-și poate dezvolta abilitatea de a interacționa cu oamenii. Și va crește un copil singuratic. Și asta este foarte trist.

Casele noastre sunt pline de dispozitive electronice: telefoane mobile, televizoare, computere, e-mailul, iar copiii de astăzi își văd părinții când vin acasă preocupându-se cu ele, și în felul acesta le rămâne prea puțin timp pentru a-l petrece cu copiii. Timpul este furat de toate aceste dispozitive. Poate că nu este simplu de făcut, dar ar fi o mare binefacere pentru copii noștri să sistăm toate aceste lucruri până când ajung la o anumită vârstă și chiar după această vârstă să le limităm accesul la aceste lucruri.

Dacă le permitem copiilor să stea în fața acestor dispozitive electronice încă de la o vârstă fragedă care îi va izola, le vom provoca daune sociale. Pentru că îi determină să crească ca persoane care nu interacționează cu alții.

Puteți spune că, copilul va părea un ciudat în societate, și poate copiii vor râde de el la școală. Poate că va trebui să faceți acești pași curajoși, până la o anumită vârstă, pentru a-l proteja de toată această tehnologie.

Sunt oameni care au făcut asemenea experimente și ele au fost foarte, foarte pozitive. Copiii cresc împliniți, bucuroși, îmbogățiți, și foarte atenți la mediul lor. Atunci când vin înapoi în mediul normal, devin foarte repede lideri, iar oamenii vor fi atrași spre ei, pentru că sunt prietenoși, sociabili, plăcuți și calzi.

Rezumat

Să facem un scurt rezumat:

Primul lucru este acela că, copiii privesc la modul în care reacționăm atunci când „cădem”, când ne-am înfuriat, răstit, am țipat la alții sau altceva. Ei se uită la cât de repede ieșim din aceste situații, la cât de repede suntem dispuși să ne admitem greșeala, de a ne împăca sau de a ne cere scuze de la alții. Primul pas.
Al doilea pas este să căutăm în alții ceea ce este bun și nu ceea ce este rău.
Al treilea pas este să coborâm puțin din listele fixe pe care le avem. Să nu le limităm prea mult creativitatea copiilor.
Să ne dezvoltăm toleranța și lipsa de judecată în creșterea copiilor noștri. Să le ilustrăm toleranța. Dacă vrem să crească oameni toleranți, oameni care să creeze pace în mediul lor, trebuie să le ilustrăm acest lucru.
Un nivel mai înalt a fost să căutăm semnele micului Krishna în casa noastră.

Și putem adăuga aici și faptul că oamenii nu vor reacționa doar la cuvintele pe care le spunem, ci și la ceea ce se află în spatele cuvintelor noastre. Aceleași cuvinte, dacă sunt spuse din mult respect și apreciere, vor suna diferit de aceleași cuvinte care vor fi spuse din critică și aversiune. Dacă părintele începe să se uite la copil ca la un mic înger, el de fapt se uită la copil prin anumiți ochelari. Oamenii vor începe să reacționeze la referința din spatele cuvintelor noastre. Copilul va începe să reacționeze ca un înger mic.

Treptat, copilul va începe să devină din ce în ce mai angelic, pentru că noi începem să-l vedem așa. Prin modul nostru de relaționare față de el, îl creăm înger. Căutând în el semne de sfințenie, el va începe să fie sfânt. Cu adevărat, va trăi o viață sfântă, și el însuși îi va trata și pe alții așa. Și în acest fel îi permitem să-și creeze propriul paradis. Și în același timp vom fi și noi înconjurați de îngeri.

6. Ultimul pas este limitarea stimulilor exteriori, a diferitelor dispozitive electronice care fură copilului atenția. Să le permitem copiilor să crească și să devină ființe iubitoare, calde și deschise mediului lor uman, să fie atenți și să contribuie societății în care trăiesc.