Cursul 15
Care a fost adevărata intenție a lui Buddha?
Nivelul 2 al Perfecțiunii înțelepciunii (Prajna Paramita)
Inspirate după învăţăturile lui Geshe Michael.
Traducere a conferințelor Lamei Dvora Tzvieli.
Lecția 7 – Prima parte
Gândire extremă: exagerare și reducere
A. Conform școlii Căii de Mijloc,
Lecția 7 discută despre cele două extreme.
Comentariul lui Arya Asanga
Am terminat de studiat direct Sutra cu privire la adevărata intenție, în care Buddha a explicat semnificația celorlalte sutre ale sale, și trecem acum la comentariile din India antică, scrise de-a lungul a o mie de ani, în care marii înțelepți au explicat semnificația sutrei.
Pakpa tokme
Pakpa înseamnă Arya,
Tokme înseamnă Asanga.
Deci, Arya Asanga. Asta înseamnă că a perceput direct vacuitatea și deci a făcut parte din școala Căii de Mijloc.
Je Tsongkapa începe să discute despre învățătura dată de Arya Asanga, așa cum i-a fost transmisă de Maitreya, în Paradisul lui Maitreya.
Arya Asanga începe să vorbească despre:
De ko na nyi
De ko na nyi este traducerea cuvântului Tattva care înseamnă „astfel”, care este un alt cuvânt pentru vacuitate.
Arya Asanga începe să descrie vacuitatea, ca fiind acel lucru care este liber de cele două extreme sau concepții extreme. Adică, vacuitatea este o stare în care nu cădem în cele două concepții extreme.
Maestrul Asanga a fost marele inovator al școlii Numai Minte; el a folosit Comentariul asupra adevăratei intenții; și știm acest lucru pentru că s-a referit la ea de cel puțin cinci ori în Compendiul său, precum și în cartea sa Nivelurile unui Bodhisattva și în alte lucrări ale sale.
Arya Asanga, pe de o parte, a dat viață școlii Numai Minte și, pe de altă parte, când îi citim descrierea vacuității, putem vedea că se apropie foarte mult de descrierea școlii Căii de Mijloc.
Concepțiile extreme conform Căii de Mijloc
Vom începe discuția pe această temă conform Căii de Mijloc și apoi vom trece la școala Numai Minte.
Ta
Ta – limită, extremă, margine, capăt.
Vă aduceți aminte cum se mai numea Lama Ken Rinpoche? Lobsang Tharchin.
Tharchin înseamnă cel care a ajuns la capăt, până la capătul căii, a desăvârșit calea.
În filosofia budistă, când se spune Ta, se referă la extrem.
Tarta
Tarta înseamnă concepție extremă.
Extrema este ca și cum am fi la marginea unei stânci, iar în ambele părți sunt prăpăstii adânci și dacă ne apropiem prea mult de marginea ei putem cădea.
Trebuie avut grijă să nu cădem în concepțiile extreme și să rămânem pe Calea de Mijloc. Aceasta este originea numelui Căii de Mijloc : a rămâne pe mijloc între cele două concepții extreme.
Dacă cădem de pe stâncă, înseamnă că am căzut într-o concepție extremă.
Concepția extremă este asemenea prăpastiei deoarece căderea în ea ne va ucide. Căderea în oricare dintre cele două concepții extreme, ne va ucide.
Nu numai că ne va ucide, ne va arunca în infern. Și dacă ceea ce se spune este adevărat, atunci merită să acordăm atenție acestui studiu.
Ceea ce ne ucide este
atașamentul de concepția extremă
În continuare va trebui să distingem între Tarta și Tar dzin.
Tar dzin
Dzin – a se ține, a se atașa.
Adică, a te ține de o concepție extremă sau a te atașa de o concepție extremă sau a crede într-o concepție periculoasă.
Deci, pe de o parte avem concepția extremă și pe alta a te atașa de concepția extremă. Cine ne omoară? Atașamentul de concepția extremă, credința în ea.
Ideea de concepție extremă nu face nimic. Este la fel ca și vacuitatea. Nici ea nu face nimic.
Ne va duce vacuitatea la iluminare? Nu. Ea este tot timpul aici, suntem mereu cufundați în vacuitate. Absolut totul este gol, numai că nu vedem asta. Deci, vacuitatea în sine nu poate face nimic. Vacuitatea este neschimbătoare și nu este un lucru funcțional.
Atunci ce ne ajută? Percepția directă a vacuității ne va ajuta.
Același lucru se întâmplă și cu concepția extremă. Atașamentul de ea ne va doborî. Și mai spunem că acest atașament ne provoacă toată suferința noastră.
Toată suferința noastră vine pentru că ne aflăm într-una dintre cele două extreme, și nu pe calea de mijloc. Iar atașamentul față de concepția extremă este mai rea decât neînțelegerea. Pentru că cel care nu înțelege, măcar încearcă să înțeleagă, dar când te atașezi de concepția extremă, de fapt crezi în ceva care este complet fals.
Concepțiile extreme sunt întotdeauna greșite și complet false și ne vor ucide.
Exagerarea și reducerea
Și în ambele școli, școala Căii de Mijloc și școala Numai Minte, sunt folosite aceleași nume pentru concepțiile extreme.
Drondok
și
Kurndep
Acestea sunt cuvintele pentru ambele extreme.
După cum am spus, ambele școli de gândire folosesc aceleași cuvinte, dar semnificația pe care o dau cuvintelor este complet diferită.
Vom vorbi acum peste amândouă.
Exagerarea
Drondok înseamnă a inventa lucruri, a spune povești, a fabrica.
Drondok – a născoci, a inventa lucruri, a fabrica lucruri, exagera, a umfla.
Ne vom folosi de cuvintele: ficțiune sau fabricație sau exagerare.
Ce înseamnă asta?.
Asta înseamnă a considera că există ceva care nu a existat niciodată și nu ar putea exista niciodată. A vedea ceva ca existent acolo unde de fapt nu există. Înseamnă să exagerezi, să inventezi sau să fabrici ceva acolo unde nu există nimic.
Dro este de fapt o pană.
Literalmente, dro înseamnă pană, cum ar fi pana de pasăre, iar dok înseamnă a aplica, a pune sau a atașa,
Acest lucru se referă la modul de realizare a săgeții. Se ia un băț de bambus care se ascute la un capăt, iar celălalt capăt se taie în așa fel pentru a se atașa pana.
Dron dok înseamnă a atașa sau a pune o pană la capătul bățului de bambus și a face o săgeată atunci când nu exista nicio săgeată înainte.
Așa că spunem o poveste: acolo unde este un băț, vorbim de săgeată.
Reducerea
Kurndep este procesul invers. Îl vom traduce prin a minimaliza, a reduce.
Asta înseamnă să susții că ceva care există, sau care are o anumită calitate, nu există sau nu are aceea calitate.
De exemplu: vrem să condamnăm comportamentul cuiva și spunem: „Este nemilos!”. Poate că el are milă, dar nu suficientă după părerea noastră, și îi spunem că n-are milă. Asta înseamnă să-l reducem, să-l minimalizăm.
Exemplu
Potrivit școlii Numai Minte, pixul are natură proprie?
Da, are propria identitate, există prin definiție, are o existență definitorie, este un pix de la sine, iar dacă vine un câine și va începe să-l roadă, ce va roade? Pixul!
Pixul este un pix indiferent cine îl privește.
Potrivit școlii Căii de Mijloc, pixul are natură proprie?
Nu. Nu are natură proprie. Ce fel de natură are? Natura pe care eu o proiectez și nu are altă existență decât cea pe care o proiectez.
Deci, conform școlii Căii de Mijloc, ficțiunea este născocirea unui pix care are propria sa natură. Să născocesc un pix care nu provine din propria-mi proiecție.
Oare există, conform școlii Căii de Mijloc, un pix cu existență proprie definită? Nu! Nu există niciunul! Credem că există unul? Da.
Acesta este Drondok.
Deci, conform Căii de mijloc, pixul are identitatea de a fi un pix, dar aceasta provine din propria proiecție, care depinde de karma mea.
Greșeala pe care o facem cu Drondok,
conform Căii de Mijloc
Cu alte cuvinte, de fiecare dată când fabricăm o poveste, este Drondok. De fiecare dată când spunem o poveste despre lucruri, cum se întâmplă, ce mi-au spus ei și mai ales, cu ce intenție mi-au spus – asta înseamnă că suntem în extrema Drondok. Aceste extreme ne îmbătrânesc și ne ucid.
De fiecare dată când spunem o astfel de poveste și credem că lucrurile există de la sine, înlocuim povestea cu realitatea, atunci ne atașăm de ceva care este greșit, de un pix care există de la sine, de un șef rău care există de la sine.
Ne putem imagina pixul care să existe de la sine? Da, desigur.
Oare percep un pix care există de la sine?
Ochiul meu percepe doar forme și culori. El nu percepe pix și cu siguranță nu un pix care există de la sine. Și chiar dacă aș avea abilitatea miraculoasă de a percepe astfel de lucruri, tot nu aș putea, pentru că nu există un pix care să existe de la sine.
Deci atunci când cred că percep un pix care există de la sine, mă aflu în extremă, mă aflu în minciună. Îmi spun povești. Când cred că șeful este un șef rău și toți funcționarii din biroul meu au văzut același lucru – este dovada, spun o poveste. Eu zic: „Ah! Versiunea mea este adevărată, el este un șef rău. Ei încă nu-l cunosc suficient de bine, trebuie doar să le spun mai multe despre el și apoi mă vor crede cu toții. Cu adevărat el este un șef rău.”
Îmi fabric poveștile și cred în propriile mele povești.
Se spune că tatăl se întoarce obosit acasă și copiii lui nu-l lasă să se odihnească și ca să scape de ei le spune: „Mergeți repede la piață, se dau portocale pe gratis”. Copiii aleargă repede la piață și bărbatul spune: „Stai așa, ce caut eu aici? Se dau portocale pe gratis la piață.”
Și noi suntem în aceeași situație. Fabricăm povestea și apoi credem în ea. Ea ne face să suferim, reacționăm față de ea, mobilizăm opinia publică și scriem petiții și toată suferința noastră vine din asta.
Ne putem imagina povestea, ficțiunea, pixul care există de la sine, dar nu-l putem percepe pentru că nu există unul.
Atunci ce percepem? Avem o imagine mentală, avem Dun Chi (vezi cursul 6 și 13). Avem o idee despre pix. Chiar și școala Căii de Mijloc, vorbește despre idee, doar că ea îi va spune Kuntak ― etichetă. Avem o etichetă pe care o punem pe o colecție de forme și culori și creăm un pix sau un șef rău și credem că ele există acolo de la sine, independente de proiecțiile mele, independente de karma mea.
Această credință că [lucrurile] vin din altă parte și că nu au venit de la mine, că nu eu le-am proiectat este Drondok și ea ne creează suferința.
De fiecare dată când credem că ele vin din afara noastră, că există un alt loc din care vin, ne creăm suferință.
– Celălalt loc ar putea fi casa șefului sau fabrica de unde vine pixul.
– Locul nu este neapărat în sens geografic. Locul poate și în sensul explicației pe care le-o dăm,
-
-
-
- Vine de la un Creator nemilos, el mi-a adus șeful rău, sau
- De o statistică oribilă, care tocmai s-a întâmplat să cad în partea ei urâtă.
-
-
De fiecare dată când atribuim un astfel de loc sau explicație lucrurilor care vin la noi și nu ne plac, ne creăm suferință pentru că
– ori reacționăm și plantăm semințe karmice,
– ori datorită neînțelegerii nu facem nimic pentru a scăpa de lucrul care ne-a adus afecțiunea mentală.
Deci, Drondok se concentrează pe imaginea mentală pe care mi-o imaginez, dar care este greșită, este falsă pentru că nu există așa ceva.
Cu alte cuvinte, ne concentrăm pe Gakja – un lucru imaginat, care există de la sine, fabricăm o poveste și credem în ea. Un stilou care există de unul singur, un dușman care mă urăște singur, sau orice ar fi, la bine și la rău.
Așadar, pentru Calea de Mijloc, atunci când credem că există un pix care vine de la sine și nu din proiecția noastră karmică, născocim (dron dok) ceva care nu există cu adevărat. Imaginea noastră mentală a pixului care provine din karma noastră există, dar pixul care are propria sa identitate de la sine nu există. Ne atașăm de ceva care nu există; născocim/inventăm ceva care nu există cu adevărat. Să născocim lucruri înseamnă să credem că șeful nostru furios, impozitele, vremea rea, slujba și sănătatea noastră vin de la sine. Mintea și gândurile noastre, corpul nostru, tot ceea ce se află în mediul nostru și chiar legile fizice, cum ar fi gravitația însăși, provin din proiecțiile noastre care ne sunt impuse de karma noastră.
Acesta este Drondok. Îi spunem extrema ficțiunii/născocirii pentru că inventăm ceva care de fapt nu există. Aceasta se mai numește și exagerare. O putem numi exagerare în școala Numai Minte, dar nu în școala Căii de Mijloc, pentru că nu e nimic de exagerat.
Nu exagerez când spun că pixul nu există de la sine. Dar pot spune că este o exagerare atunci când văd ceva și îi dau o existență de sine, existență pe care nu o are și fabric o poveste. Aceasta este ficțiunea, o plăsmuire a imaginației.
Cine produce aceste ficțiuni? Ignoranța mea, neînțelegerea mea le produce.
Concepția extremă dă existență de sine lumii din jurul nostru și crede că lucrurile sunt într-adevăr așa cum le vedem noi și reacționează față de dușman și încearcă să-l omoare fără să-și dea seama că noi l-am creat. Și nu-l putem omorî. Putem omorî o persoană, dar nu putem omorî inamicul pentru că el nu vine de acolo. Tragem în inamici, și ei se înmulțesc. Ei
⇒ iau altă formă
⇒ un alt chip
⇒ un alt nume
⇒ vin din altă țară
⇒ cu alte arme
⇒ cu ideologie diferită
De ce vor continua să vină? Pentru că nu vin din afară, pentru că continuăm să-i producem, pentru că încă nu ne-am eliminat karma. Încercând să-i rănim, acumulăm karma să-i vedem înmulțindu-se de-a lungul anilor. Aceasta este legea karmei. Deci, la propriu, ne aduce toată suferința.
Aproape toți oamenii se află în Drondok.
Greșeala pe care o facem în Kurndep,
conform Căii de Mijloc
Kurndep este cealaltă extremă a reducerii. Suntem încă în școala Căii de Mijloc.
Cum se întâmplă Kurndep? Ce se înțelege prin reducere?
Conform școlii Căii de mijloc, kurndep se întâmplă când venim la o lecție de Dharma și primim o lecție proastă despre vacuitate, după care mergem acasă tulburați de ceea ce am auzit că nimic nu există, totul este o iluzie, totul este ca un vis.
Am înțeles pixul, am înțeles câinele, am înțeles proiecțiile și spunem: „Oh, pixul nu există! Nu există bine, nu există rău. Totul este gol!”.
Totul devine brusc nerealist, inexistent, nimic nu mai are sens și atunci nu mai contează ce facem pentru că oricum totul este gol.
Așa cum pixul nu există, nu există bine, nu există rău, nu există moralitate, nu există răutate, nu există infracțiune, deci furtul nu este cu adevărat furt pentru că este de fapt gol, doar pare un furt, dar este de fapt gol. Deci care este problema? Așa că voi lua ce vreau, când vreau și de la cine vreau.
Deci, atunci când cineva primește acest gen de învățătură care spune „Lucrurile nu sunt reale, sunt doar un vis, sunt doar o iluzie.” și cade în această extremă – asta înseamnă extrema reducerii.
Acest lucru se întâmplă cu puțini oameni, mai ales datorită unei învățături greșite despre vacuitate.
Deci se ajunge la concluzia că, dacă totul este ca o iluzie, atunci moralitatea nu este importantă. Și acesta este cel mai trist lucru pentru că este exact opusul a ceea ce ne-a învățat Buddha.
Timp de aproape 50 de ani, Buddha a predat jumătate despre vacuitate, iar cealaltă jumătate a fost despre moralitate.
Deci, extrema kurndep se întâmplă datorită învățături greșite despre vacuitate. Cel care cade în această extremă, se gândește: „Aha! Lucrurile nu există așa cum credeam. Mai întâi le-am dat o existență solidă și mi s-au părut că au venit de la sine. Acum că am învățat despre vacuitate, îmi dau seama că lucrurile nu sunt ceea ce credeam că sunt”.
Și asta este adevărat. Lucrurile nu sunt așa cum credeam noi.
Dar omul continuă să concluzioneze: „Dacă este așa, dacă ele nu sunt ceea ce am crezut eu, atunci nu există deloc”. Apoi schimbă „nu exista așa cum am crezut” cu „nu există”. De aceea această extremă este numită minimalizare.
El dă jos „am crezut” și lasă „nu există”. Și atunci chiar nu există moralitate, nu există bine și rău, nu există legile karmei și atunci pot face ce vreau, ceea ce desigur aduce la dezastru pentru că neagă existența acolo unde ea există.
Este adevărat că existența nu este așa cum am crezut că este. Dar nu spunem că lucrurile nu există. De aceea școala se numește Calea de Mijloc, pentru că ea neagă existența de sine a lucrurilor, ca și cum lucrurile ar avea propria lor existență solidă și au a venit din afara mea, dar nu le neagă existența!
Pixul există, impozitele există, trebuie să-mi declar veniturile.
Nu există pixul așa cum credeam că există, și asta este adevărat. Dar lucrurile încă mai există așa cum erau înainte de lecția despre vacuitate, și vor exista chiar și după lecția despre vacuitate. Da, le înțeleg acum altfel, dar nu le neg existența.
Nu le negăm existența – spunem doar că nu există de la sine; Ele există ca proiecție care vine din mine, din karma mea, din semințele mele pe care le-am acumulat prin modul în care m-am comportat în trecut.
Așadar, atunci când o persoană se gândește că nimic nu există și, prin urmare, nimic nu contează – numim asta nihilism – Kurndep, este reducerea existenței la inexistență.
Dacă înainte am exagerat existența la existență de la sine, acum am redus existența la inexistență.
Cele două extreme conform școlii Căii de Mijloc
În continuare vom da două propoziții, cu care școala Căii de Mijloc nu este de acord. Ele exprimă ambele extreme. Acestea sunt cele două capcane pe care vrem să le evităm.
Yu na ranggi tsennyi kyi drup gu
Yu – există,
Na – dacă,
Ranggyi – natură proprie,
Tsennyi – definiție,
Drup – există,
Gu – trebuie.
Deci, dacă ceva există, atunci trebuie să existe prin definiție, de la sine.
Aceasta este extrema exagerării ― Drondok, care înseamnă: dacă lucrul există, atunci el trebuie să existe prin definiție. Adică, dacă văd ceva, atunci el are o existență definită, de la sine, având propria sa natură. Aceasta este exagerarea.
Este o ficțiune, poveștile pe care ni le spunem despre realitate.
Dacă șeful este rău, în exemplul nostru, el trebuie să fie rău de la sine.
Ce ne aduce această extremă? Aduce mânie, indignare, plângeri. Ea ne aduce toată suferința.
Dar atunci când începem să înțelegem vacuitatea șefului, înțelegerea îndepărtează automat toate aceste afecțiuni mentale. Pentru că șeful despre care cred că este acolo de la sine, despre care îmi spun o poveste – acest șef nu mai este.
Și ceea ce este adevărat despre șef este adevărat și despre tot ce este în viața mea, plăcut sau neplăcut.
Fiecare lucru neplăcut care apare în viața mea – fie că este șeful, sau soțul sau creditori – tot ceea ce îmi provoacă suferință în viața mea, de care vreau să scap – fiecare dintre aceștia nu există de la sine. Nu au altă existență de sine decât cea pe care eu o proiectez. Proiecție care vine din karma mea.
Deci Drondok spune: „Dacă ceva există, trebuie să fie așa cum îl văd eu. Vederea mea este corectă. Și dacă alții spun că el nu este așa cum cred eu că este, înseamnă că nu-l cunosc suficient.
Și asta este problema.
Pentru a începe să ieșim din această prăpastie în care am căzut, ar trebui să ne gândim la vacuitatea lucrurilor care apar în viața noastră. Poate că acel lucru care ne enervează atât de mult sau ne supără sau ne deranjează sau ne rănește, s-ar putea să nu fie exact așa cum ni se pare. Poate ar fi bine să mai domolim puțin povestea înainte de a ieși complet din ea.
Extrema inexistenței, nihilismul
Ranggi tsennyi kyi madrup na me gu
Madrup – nu există, opusul lui drup.
Ranggi tsennyi kyi madrup – nu există prin definiție.
Me gu – nu există deloc.
Dacă el nu există prin definiție sau cu alte cuvinte așa cum îl văd eu, atunci el nu există deloc.
Aceasta este a doua extremă. Extrema reducerii.
Adică, dacă ceva nu este ceea ce cred eu, atunci nu există. Trebuie să fie așa cum îl văd eu, existând de la sine, sau dacă nu este așa, atunci nu există deloc.
Aceasta este extrema pe care o numim nihilism.
Marele pericol al nihilismului
Ce va spune cel care cade în kurndep, în această extremă? Moralitatea nu este importantă, karma nu este importantă, nu există karma, nu există legi ale karmei. Totul este un vis, totul este o iluzie și nimic nu contează. Aceasta este o concepție absolut greșită și foarte dăunătoare.
„Există o poveste despre o conferință budistă și prosoape:
La o conferință budistă vin oaspeți din toată lumea. După ce conferința s-a terminat, oaspeții pleacă din hotel, unii iau un taxi împreună. O participantă în drum spre taxi i se deschide valiza și toate prosoapele de la hotel care erau înăuntru se împrăștie pe jos. Ceilalți se uită surprinși la această femeie budistă, iar ea spune: „Ce vă mirați? Oricum totul este gol.”
Și asta este o mare greșeală. Ceea ce spunem este că – tocmai pentru faptul că totul este că gol, atunci va fi extrem de important ceea ce plantăm în mintea noastră, pentru că ne va reveni este exact ceea ce am plantat acolo.
Oamenii spun „Totul este gol oricum”, noi spunem „Nu, nu, nu. Tocmai pentru că totul este gol.
Pentru că totul este gol, nu îmi păstrez moralitatea.
Uneori oamenii aud această învățătură și ajung la concluzia că totul este o iluzie, iar nihilismul începe să apară, iar profesorul va trebui să spună: „Chiar dacă este o iluzie, trebuie să vă păstrați moralitatea”.
Într-adevăr, totul este o iluzie. Dar în ce sens este o iluzie? În sensul că ea vine din proiecțiile mele. Iluzia în care mă voi găsi este complet dictată de karma pe care am plantat-o. Prin urmare, dacă vreau să nu mai sufăr, trebuie să-mi creez iluzia pe care mi-o doresc.
Dacă lucrurile nu ar fi fost goale, ar fi fost așa cum sunt, fixe atunci nu ar mai conta ce facem. Deci n-ar mai trebui să respectăm legile morale – aceasta este abordarea nihilistă.
Nihilistul spune „nu contează ce fac, mănânc și beau pentru că mâine tot am să mor.”
Și trebuie să înțelegem cât de critic este.
Pentru că ne spunem „Bine, bine, am auzit toate astea”, și apoi plecăm de aici, mergem să mâncăm, iar mâine mergem la muncă, ducem copiii la grădiniță, apoi călătorim în străinătate… și oamenii nu înțeleg. Karma este nemiloasă.
Oamenii spun: „Nu-mi place să fiu speriat. Lasă-mă să merg încet pe calea mea, în ritmul meu, cu o atitudine pozitivă, să fiu încurajat’. Facem și asta. Vorbim despre îngeri și paradis. Dar cel care spune asta presupune că are timp. Nu numai că presupune că are timp, el presupune că are control asupra vieții sale: el își alege jobul, își alege casa, așa că va avea întotdeauna control asupra vieții sale.
Dar putem pierde controlul într-o clipă. Într-o clipă vine necazul peste noi. Într-o clipă putem pierde ceea ce ni se pare că controlăm. Avem iluzia de control.
Ideea că deținem controlul este complet greșită. Asta este ignoranța. Nu deținem controlul și nu știm când vom pierde ceea ce credem că este sub controlul nostru.
„Lasă-mă să merg în ritmul meu!” înseamnă a te mulțumi cu o anume situație fără să încerci să o depășești. Oricum mergi în ritmul tău, dar să te aștepți ca învățătura să fie așa cum vrei tu și să ți se potrivească – asta denotă neînțelegere. Vii la profesor pentru că el vede o perspectivă diferită de tine. Te poți amăgi că ai timp și ești în siguranță, iar mâine vine necazul peste tine, te lovește mașina, deoarece karma este încă activă pentru că încă nu ai făcut nimic ca să o neutralizezi.
Deci, nihilismul este un mare pericol.
Eternitatea și impermanența
Cele două extreme sunt uneori numite „lucrurile există” și „lucrurile nu există”, ceea ce înseamnă că sunt așa prin definiție.
– Această extremă de a vedea lucrurile ca existând de la sine se numește extrema de a crede în existență. De asemenea, este uneori numită „totul este neschimbător” sau extrema permanenței.
Este credința în eternitatea lucrurilor.
– A doua este uneori numită extrema de a crede în încetare, care este nihilismul. Ea este numită și „totul s-a oprit” (deoarece nu există deloc). Credința că lucrurile s-au oprit.
În tibetană se spune:
takta
și
cheta
Ta – limită, extremă, margine, capăt.
Tak vine de la Takpa – neschimbător.
Takta – concepția permanenței, a eternității.
Cheta – lucrurile s-au oprit.
Deci, Takta spune: lucrurile sunt în afară, sunt permanente, sunt așa cum le văd eu, așa cum le percep. În timp ce Cheta spune: dacă lucrurile nu sunt așa cum cred eu, atunci nu există deloc, au încetat.
Dacă ducem concepția existenței până la capăt, atunci ea devine concepția permanenței sau eternității, iar concepția inexistenței, devine concepția nimicului, a încetării.
Oamenii care țin astfel de ideii, karma lor se va dezvolta, și vor aluneca în aceste extreme.
Pentru că dacă cred că pixul este într-adevăr așa cum îl văd și cu adevărat există de la sine, atunci nu se poate schimba niciodată. Este eternitatea lui, permanența lui. Nu se poate schimba, nu poate rămâne niciodată fără mina de scris.
Cum se termină mina pixului? Pentru că a rămas fără cerneala din mină?
Karma mea s-a schimbă.
De ce s-a terminat cerneala? Datorită faptului că proiecția pe care am avut-o, de avea un pix care scrie, s-a terminat.
Trebuie să revin mereu la mine.
Deci, dacă sunt goală de orice natură proprie, pot fi orice. Dacă învăț să manipulez proiecțiile lucrând cu karma, pot fi orice. Dacă ținem carnețelul suficient de mult timp și de-a lungul timpului ne comportăm față de ceea ce se întâmplă în viața noastră cu o atitudine de înțelepciune, [atunci] vom deveni îngeri. Pentru că karma noastră se va schimba. Vom fi forțați să ne vedem în paradis pe nesimțite. Așa cum am ajuns aici, tot pe nesimțite. Karma ne impune.
Un rezumat al celor două extreme, conform Căii de Mijloc
1. Extrema existenței de sine
Prima extremă este: lucrurile există de la sine așa cum mi se par, așa cum cred că sunt.
Dacă șeful nu vorbește frumos cu mine, înseamnă că nu este un șef bun, cred că nu este un șef bun.
Așa că adun dovezi și caut pe cei care și ei cred că șeful nu este bun. Iar pe cei care nu cred, le voi explica de ce nu este un șef bun. Mobilizez opinia publică.
Noi nu gândim așa? Scriem articole în ziare pentru a explica de ce dușmanii noștri sunt cu adevărat dușmanii noștri, de ce părerile lor sunt greșite. Formăm o generație de profesori care se specializează în scrierea acestor articole și unde ne aduc? Să avem mai multă dreptate, să suferim și mai mult și să fim înconjurați de și mai mulți dușmani.
2. Extremitatea inexistentei
A doua extremă: lucrurile nu există deloc, așa că nimic nu contează.
Cum se exprimă extremele?
Pe de o parte
Ceea ce vreau este cel mai important.
Ceea ce cred este cel mai important,
Ceea ce mă face să mă simt bine este cel mai important,
Preferințele mele sunt cele mai importante,
Părerile mele sunt ceea ce contează, asta mă determină să fiu în centrul lumii și cum îmi pare lumea, așa este lumea.
Pe de altă parte:
“Ah! Eu nu exist, lumea nu există “
Complet ridicol.
Deci, acestea sunt cele două extreme ale școlii Căii de Mijloc.
Grup Facebook